Jupîneasa Ilisafta suspină, fără să privească pe soţul său:

— Cinstite comise Manole, cu puterea lui Dumnezeu nu ne putem pune.

— Asta-i numaidecît, răspunse îngăduitor comisul; mulţămesc Domnului Dumnezeu dimineaţa şi sara pentru milosîrdia sa.

— Atuncea de ce te plîngi?

— Nu mă plîng, jupîneasă Ilisaftă. Jijia şi Prutul au avut revărsări în primăvara asta, şi unde a stat apa, acuma-i iarba ca peria. Despre partea asta toate-s bune. Numai spun oamenii de la cîmp că-i suferinţă din partea malaiului. Sămînţa sămănată stă ca-n piatră. Dar este vreme şi pentru asta. Şi dacă dă Dumnezeu ploaie, se dreg şi celelalte pîni. În tabără la Vaslui, Vodă a poruncit preoţilor să iasă cu icoanele.

— Ce-i pasă măriei sale?

— Îi pasă; jitnicerii măriei sale cumpără pasat şi grîu. S-aude că să steie taberile acolo toată vara.

— Unde? La Vaslui?

— La Vaslui.

— Doamne, comise, stau şi mă întreb cîteodată: ce-o fi făcînd măriei sale trebuinţă atîta război şi atîta tabără?

— Îi face trebuinţă căci aşa-i pofta măriei sale. Cei care ştiu, să tacă; cei care nu pricep, să nu s-amestece.

— Aşa spui dumneata, comise?

— Aşa spun.

— Îţi trebuie domniei tale război?

— Dacă-i trebuie măriei sale, îmi trebuie şi mie; de ce să nu-mi trebuiască?

Încreţindu-şi fruntea şi încrucişîndu-şi uşor privirile, jupîneasa Ilisafta vorbi cătră stîlpul pridvorului, cu mare mirare şi clătinîndu-şi căiţa încă împodobită cu broboadă de borangic:

— Doamne Maica Domnului, oare de ce sînt aşa unii dintre barbaţii pe care i-a făcut Dumnezeu? Mai cu samă mi se pare ciudat că poftesc război unii care se tînguiesc ziua şi noaptea cum că i-ar durea şalele.

— Jupîneasă Ilisaftă, precît ştiu eu, nu se tînguiesc ziua şi noaptea. Se tînguiesc numai aşa, din cînd în cînd. Dac-a binevoi Domnul Dumnezeu, au să se tămăduiască. Au trimes răspuns la vraci; au primit răspuns, ş-are să le vie şi leacul, să n-ai domnia ta, jupîneasă Ilisaftă, nici o grijă.

— Ba grijă am, ca de-o soţie cu care trăiesc pedepsindu-mă de-atîţia ani, care mi-a scos peri albi, şi mă amărăşte, vai de sufleţelul meu cît mă amărăşte; am grijă numaicît mă mir ce vraci şi leacuri pot fi pentru boală de bătrîneţă. Vrere-aş şi eu să mă lecuiesc şi nu cred să pot.

— Crede, jupîneasă Ilisaftă, ş-ai să poţi.

— Ba n-oi crede. Şi mira-m-aş să se întîmple asemenea minune altora.

— Ai să vezi ş-ai să crezi, jupîneasă Ilisaftă. Măria sa are nevoie de oşteni, deci se cuvine bătrînilor să întinerească

— Vra să zică, de asta îţi trebuie război?

— De asta.

— Of! apoi atuncea, comise Manole, din războaie în războaie — căci văd că măria sa le înteţeşte. — din războaie în războaie ai să tot întinereşti şi-ai să te zburătăceşti iar, pe cînd eu am să rămîn tot la Timiş, prăpădită şi uitată. Aşa mi-a fost scris, pesemne, mai ales de cînd luminăţia sa Ştefan-Vodă a apucat cu asemenea putere domnia Ţării Moldovei. De-o vreme nu se mai satură. Văzutu-s-a şi pomenitu-s-a oare balaur mai cumplit decît luminăţia sa? Nu ştie de tihna mea, nu vrea să cunoască niciodată nevoia altui suflet. N-a tăcut un crainic în Ţara-de-Sus şi porneşte altul în Ţara-de-Jos. S-a dus şi a ridicat din Secuime pe măria sa Petru-Vodă: iaca, azi îi facem pomenirea şi ne rugăm la prea curata Fecioară să puie cuvînt pentru iertarea pacatelor pe care le-a avut. A bătut război cu Riga Matiaş. A bătut război cu tatarii. A prins a-i cărunţi părul: a pornit război cu Radu-Vodă de la munteni, ca să-şi agonisească ochi căprii...

— Jupîneasă Ilisaftă, mormăi cu mînie comisul Manole, muierile ar face bine să nu s-amestece în treburile barbaţilor şi domnilor.

— Aşa zici dumneata, comise Manole. — să nu se amestece?

— Aşa zic eu, jupîneasă Ilisaftă, să nu se amestece. Mai bine să tacă, să păzească cloştele şi să privegheze stativele.

— Aşa spun unii, se întoarse jupîneasa cătră stîlpul pridvorului, însă mi se pare că au şi femeile un suflet ş-o judecată. Pe lîngă cloşte şi stative, au a naşte în dureri şi a creşte copii. Şi aceşti copii se fac mari, şi bătrînii cu multă minte îi iau cu dînşii şi-i învaţă meşteşugul săbiei. Şi saracei mame numai îi tremură inima că acei copii se duc şi poate nu s-or mai întoarce. Dumnezeu, comise Manole, i-a făcut pentru altceva, nu pentru oştile măriei sale.

— Pentru ce i-a făcut, jupîneasă Ilisaftă?

— Domnul Dumnezeu i-a făcut ca să trăiască şi să se bucure şi ei de viaţă. Domnul Dumnezeu i-a făcut ca să cunoască dragostea şi să-şi găsească soţie. Stăi, nu răspunde, nu te grăbi, căci ştiu ce vrei să spui. Vrei să spui că feciorii domniei tale s-au bucurat de asemenea daruri, afară de unul pe care l-am închinat lui Hristos şi se află monah la sfînta mănăstire Neamţu. Eu ţi-oi răspunde că bucuria mea nu-i întreagă cît n-oi vedea pe mezin cu aceeaşi rînduială.

— După cît înţeleg, jupîneasă Ilisaftă, vorbeşti despre Ionuţ

      — N-aş putea spune, comise Manole, că n-ai înţeles bine.

— Şi după cît pricep, vrei să-l însori.

— Doresc, comise Manole, după cum ţi-am mai spus. Şi i-am spus şi băietului. Acuma-i barbat, nu-i băiet. Înţelege şi el, dar se află pe lume barbaţi mai vechi care se pun împotrivă.

— Cum să-ţi spun, jupîneasă Ilisaftă? Se pun împotrivă, pentru c-au gustat din mîncarea asta o viaţă întreagă şi nu pot aduce mărturie de bunătatea ei.

— Ştiu, comise Manole, ştiu, saraca de mine! asta-i răsplata mea pentru lacrimile şi privegherile mele cît am fost tînără şi pentru cîte am îndurat o viaţă întreagă. Tiran ai fost şi tiran ai să rămii şi eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte, fără să stai împotrivă. Ba încă te şi jîmbezi ca acuma si te uiţi la mine ca de departe, aducîndu-mi aminte că acest pui orfan de care îmi tremură mie acuma inima, nu-i pui din acest cuib. Chiar pui de cuc să fie, dar Maica Domnului l-a dat grijii mele, şi numai eu i-am fost mama care lui i-a lipsit. De aceea am şi avut pentru dînsul mai multă jale şi milă. Fiind