pui săriman trimes sufletului meu, am mai multă putere asupra lui decît comişii cei vechi (nu te holba aşa la mine, comise, că nu mă sparii); mai multă putere asupra lui decît comişii cei vechi: asta s-o ştii. Comişii cei vechi ar face bine să m-asculte, după o viaţă de nacazuri ce-am trăit cu ei. Dacă nu m-ascultă pe mine, să ia aminte că, între cei doi cireşi rotaţi care se văd înaintea noastră în livadă, tot zboară cucul cel bătrîn care a cîntat primăvara asta. A cîntat ş-a cîntat de părea că se omoară. Pînă ce s-au copt cireşele. Acuma, după ce se coc cireşele, ş-a gustat din cireşe, se tot aşează într-un prasad strîmb între cei doi pomi întru care hălăduia şi tot cearcă să cînte şi se screme degeaba, căci a răguşit de cîte cireşe a mîncat. Aşa şi cu acei comişi care se tot tînguie că-i dor şalele. Le-a venit vremea, ca şi cucului celui bătrîn. Stăi, comise, şi lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. Eu vorbesc şi dumneata te pui împotrivă. Vrei domnia ta să spui că nu-i adevărat ce-am spus? Nu-i adevărat c-aţi luat un fecioraş crud la toate blăstămăţiile cîte aţi săvîrşit?

— Ce-am săvîrşit noi, ca nişte oameni ai lui Vodă, a săvîrşit şi el; asta-i legea lui.

— Ba nu-i aşa, că era un prunc cînd l-aţi dus cu dumneavoastră.

— L-am luat la învăţătură şi i-a plăcut.

— Ce putea să-i placă? Să vadă cum hăituiţi ca pe o sălbătăciune pe Petru-Vodă şi-l împresuraţi şi-l prindeţi şi-l puneţi sub sabie?

— Lasă că n-a fost, — dar putea să fie. Lui Petru-Vodă i s-a făcut judeţ, cum scrie la carte. A omorît pe fratele său Bogdan-Vodă. Cine face, face-i-se. Sînge pentru sînge. Iar după ce l-a judecat, măria sa Ştefan şi-a luat canon să ajuneze nouă ani vinerile.

— A fi, dar judeţul e al lui Dumnezeu, nu al oamenilor.

— Pe pămînt, judeţul e al lui Vodă.

— Şi bine-i, mă rog, că l-aţi dus în Ţara Muntenească, amestecîndu-l într-atîtea şi într-atîtea, de era să-şi piardă capul?

— Însă nu şi l-a pierdut, comisoaie Ilisaftă, căci are braţ vrednic.

— Nu şi l-a pierdut, căci am stat eu în genunchi ziua şi noaptea lăcrămînd şi rugîndu-mă la Maica lui Dumnezeu, să ia subt aripa sa milostivă nu numai pe cei tineri, comise Manole, ci şi pe cei bătrîni, care mă înfruntă acuma. Ce l-aţi putut învăţa acolo? Să hăituiască pe Radu-Vodă, cum aţi hăituit pe Petru-Vodă? Aţi hăituit cerb ş-aţi prins ciute. Ce i-au trebuit măriei sale Doamna şi domniţele Radului-Vodă? Putea să-i ieie averile, cum le-a luat; dar pe femei să le lese. Aşa încît s-a umplut Ţara Moldovei de doamne şi domniţe. Am auzit că domniţa Maria...

— Află că domniţa Maria e o copilă, jupîneasă Ilisaftă.

— Va fi fiind. Dar eu am auzit că ia aşa se uită ţintă drept în ochii măriei sale Ştefan. Apoi treabă-i asta, comise Manole? Spune şi dumneata. Adicătelea, dumneata ştiu eu ce vei spune, că te cunosc.

— De aceea nu spun nimica şi tac. Domnul meu ştie ce face şi face bine.

— Unele le face bine, comise Manole, însă altele nu le face bine. Dar asta-i altă belea. Pe mine mă dor altele. Alinte-se măria sa cu cîte doamne şi împărătiţe pofteşte, eu grija măriei sale n-o am.

— Se şi vede, Ilisaftă.

— Eu grija măriei sale n-o am, comise. Eu mă îngrijesc de pruncul sufletului meu şi doresc să-l văd aşezat la casa lui, cu soţie; pe urmă pun mînile pe piept şi închid ochii. Tac de-a pururi şi scapi de mine.

— Vin şi eu după tine, Ilisaftă, n-ai grijă, căci şi zilele mele sînt numărate. Ba încă se poate să mă înfăţişez eu întăi şi întăi în acel loc de linişte şi de tăcere după care rîvnesc.

Comisul oftă prelung şi jupîneasa Ilisafta îl privi c-o înduioşare trezită în ochii ei frumoşi.

— Ah, comise Manole, îngînă ea, nu uita de învăţătura din veac, care spune că să te temi de muierea care tace, nu de cea care vorbeşte.

— Ilisaftă, am învăţat să nu mă tem de nimica, se îndîrji bătrînul comis. Eu zic să leşi băietul pînă ce i-a veni vremea. Aşa te-ai zbătut şi te-ai frămîntat cu nora dumnitale Maruşca. Aţi dat lui Simion să beie atîtea buruieni fierte pînă ce i-a venit greaţă. Te-ai ostenit la toate schiturile din munte; ai adus, pe lîngă Chira dumnitale, toate babele meştere cîte s-au aflat în nouă ţinuturi. Ei şi? Cînd a venit vremea ş-a dat Dumnezeu, — lucrul s-a făcut, ş-ai să ai nepot. Venea şi fără atîta străduinţă a dumnitale.

— Ba numai după strădaniile, doftoriile şi rugăciunile mele s-a făcut, comise Manole. Cu strădaniile şi rugăciunile mele are să se facă şi ce doresc eu pentru Ionuţ, comise. Şi ce vreau eu, comise, află că se îndeplineşte, deoarece am sprijin pe Maica Domnului. Şi nu cuteza a fi nătîng, cinstite comise, faţă de porunca sfîntă. Şi mai multe să nu spui, comise Manole, căci iaca, se umple uliţa de lume şi ne vin oaspeţi. Cum or intra, să nu te găsească posomorît, cum ai narav să stai cîteodată. De paloşele turcilor poţi muri; de vorbele Ilisaftei, nu.

— Mulţămesc Domnului Dumnezeu... oftă comisul iarăşi.

— De ce mulţămeşti?

— Că a pus tuturor lucrurilor de pe lumea asta sfîrşit.

— Mulţămeşte-i şi pentru Ilisafta, Manole, zîmbi subţire comisoaia.

— Îi mulţămesc, comisoaie, căci astfel am primit învăţătura să preţuiesc, după multă vorbă, un ceas de tăcere.

Pe sub teii înfloriţi de la poartă, intra Nechifor Căliman, starostele. Purta, ca şi comisul, strai de şiac sur şi comanac de noaten. N-avea pe el nici un semn de oştean şi ţinea în dreapta toiag. Se închină cuviincios cătră cinstitul comis Manole şi cătră dumneaei comisoaia Ilisafta.

Foarte s-au bucurat comisul şi comisoaia de sosirea unui oaspete ca Nechifor Căliman, starostele. În drum se mai opriseră cîţiva gospodari, îmbrăcaţi curat ca într-o zi sfîntă. Între ei se afla şi părintele Dragomir, cu dascălul său Pamfil, care şi ei îşi vestiseră venirea şi-şi pregăteau