intrarea la curtea comisului. Acuma mai stăteau o clipă cu oamenii, grăind de vreme, de holde, de oi şi vite, şi mai cu samă de năcazuri.

Căliman starostele, după ce-şi făcu închinăciunea de cuviinţă, se aşeză pe laiţa unde avea el obicei să steie de cîte ori venea la prietinii săi comisul şi comisoaia.

— Despre ce umblă vorbele la Timiş? întrebă el cu voie-bună.

Fără a aştepta răspuns, se întoarse cătră comisul Manole, ca să-i dea o veste aşteptată.

— Cinstite comise Manole, urmă el, am primit ştire că-ţi vine azi doftoria.

Jupîneasa Ilisafta răsări din locul ei.

— Care doftorie?

— Doftoria cinstitului comis, răspunse rînjind starostele. Pentru durere de şale.

Comisioaia se miră nespus:

— Care doftorie? Cine o aduce?

— Jupîneasă Ilisaftă, se închină spre ea starostele Nechifor; numai un ceas de vreme ai s-aştepţi ş-ai s-o vezi. N-o aduce nimene ca pe o doftorie; cît numai o călăuzeşte, căci vine ea singură.

Auzind o cimilitură ca aceea, despre care n-avea ştiinţă, de şi într-o viaţă de om auzise atîtea, comisoaia Ilisafta s-a întors spre stîlpul său privindu-l cruciş.

— Cinstite staroste, întrebă ea cu grabă şi cu ascuţime; gîcitoare să fie asta?

— Nu-i gîcitoare, ci doftorie; ai s-o vezi ş-ai să te bucuri, jupîneasă Ilisaftă, se veseli starostele Nechifor. Mai mult decît atîta nu pot spune, căci îmi porunceşte comisul Manole să tac ca pămîntul.

— Bine cunoaşteţi toate şi bine vă înţelegeţi, îi întoarse cuvînt aprins jupîneasa. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac şi nu ştiu nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbaţii ştiţi şi vorbiţi toate. Poate ştii ceva, staroste Nechifor, despre Ionuţ? N-ai auzit că-i vorba să-l însurăm?

— Ptiu, drace! Eu socot, jupîneasă Ilisaftă, că un holteiaş ca Ionuţ mai poate aştepta pîn' ce-or trece războaiele, ş-apoi s-a aşeza după aceea, dacă i-a veni gust.

— Asta nu-i gust, staroste; asta-i datorie de creştin.

— Aşa-i, jupîneasă Ilisaftă; dar eu ţi-oi spune dumnitale că, dacă-i prea devreme, e cu suferinţă; dacă-i prea tîrziu, e cu oftări. Asta-i pozna cea mai mare, oameni buni.

— Cum grăieşti dumneata, staroste? Se ascuţi spre el jupîneasa Ilisafta. Îţi face semne comisul?

— Îmi face, răspunse cu supunere Nechifor Căliman; dacă-mi face de ce-aş spune că nu-mi face? Domnia ta, precît înţeleg, vrei aşa, iar domnia sa vrea altfel. Unul îl trage într-o parte altul în alta, şi băietul stă pe loc.

— Nu-i băiet, staroste, e barbat.

— Cine-i barbat? Ionuţ? Asta-i altă poznă, oameni buni: ptiu, drace!

Comisul se veseli în jilţul său, comisoaia zîmbi şi ea cam acru. Cucul cel bătrîn începu să gîrîie răguşit în prasad.

— Îl auzi, comise? întrebă jupîneasa Ilisafta.

— ÎI aud, Ilisaftă... oftă bătrînul Manole Păr-Negru. Văd că vine pe sub păretele de-afară o femeie din sat de la Timiş, o aduce Chira. Are vreo nevoie de-un ajutor ori de-un sfat, jupîneasă Ilisaftă.

— Atuncea să îndrăznească a păşi aici... hotărî ascuţit comisoaia. Eu am sfat cu domnia voastră, nu vă pot lăsa singuri. Aştept şi pe părintele Dragomir, şi pe dascalul Pamfil: văd că mîntuie vorba cu gospodarii şi şi-au răsucit grumazurile într-acoace. Ce vrei, nevastă? Tu eşti Călina lui Gheorghieş Alistar?

— Eu sînt, dragă nînaşă; văd că nu m-ai uitat şi te milostiveşti a-ţi aduce aminte de mine.

— Nu te-am uitat: spune ce nacaz ai.

Femeia era încă tînără, curat îmbrăcată cu catrinţă şi iie. Se sfia, cu mîna la gură, de obrazurile bărboase ale boierilor din pridvor. Ea nu era decît o fiinţă din mişei, nevastă a unui argat de pe moşie. Cu toate acestea, avea un suflet şi o suferinţă — şi căta sfat unde ştia că-l găseşte. De la pragul jupînesei Ilisafta nu se întorcea nimenea nemîngîiat. Nu se afla în acea parte de ţară suflet mai blajin decît al comisoaiei.

— Nu te sfii, Călină; îţi dau eu deslegare să grăieşti. Femeia urma să tacă.

— Te asupreşte Gheorghieş Alistar? Ori te ucide?

— Sărut dreapta, nînaşă. Ba.

— Nu-ţi dă ce-ţi trebuie? Nevasta îşi strînse mai tare buzele.

— Şi-a încurcat cărările prin alte părţi?

Călinei lui Gheorghieş îi zbucniră deodată lacrimile, în tăcere, fără nici un cuvînt, fără nici un suspin. Îşi plecase fruntea cătră umărul stîng, ruşinată. Comisul şi starostele priveau ca de departe, răsturnaţi în speteze, la locurile lor.

Jupîneasa Ilisafta urmă a ispiti pe nevastă.

— Ai făcut ceva?

— Ba. Am venit să cer sfat, murmură femeia. Zice că-i bine să mă duc să dau acatist şi să mă rog la Sfîntul Onofrei, la un schit care se chiamă Sihăstria.

— Într-adevăr, răspunse domol şi cu luare-aminte jupîneasa Ilisafta; se află un schit Sihăstria şi este acolo o icoană a lui Sfîntu Onofrei. Iar eu nu te sfătuiesc, fină, să te duci să te rogi la un bărbat, oricît de sfînt ar fi el. Corb la corb nu-şi scoate ochii: vorba asta s-o ştii de la mine. Pentru suferinţa ta du-te la Neamţu şi roagă-te Maicii Domnului, făcătoarea de minuni.

Muierea se închină suspinînd şi sărutînd cu buzele ţuguiate dreapta jupînesei Ilisafta. Se întoarse spre nana Chira, care încuviinţa cu şoapte pripite sfatul, şi amîndouă se traseră înapoi spre cuhnie.

Comisoaia n-avu vreme să se bucure de izbîndă. Privi numai o clipă pe potrivnicii săi şi îndată după asta fu nevoită să iasă întru întîmpinarea sfinţiei sale părintelui Dragomir, care venea domol, cu dascalul Pamfil în urma sa.

Mare uimire a cuprins iarăşi pe jupîneasa Ilisafta, cînd dascalul Pamfil, după închinarea de bun-sosit, şi după ce s-aşezat pe laiţă lîngă staroste, a deschis gura şi a clămpănit ciudate vorbe pe care le mai auzise:

— Cinstite comise Manole, s-a primit înştiinţare că vine doftoria.

— Bună veste, s-a bucurat bătrînul Manole Păr-Negru. Vorba a rămas aici — ca un ou răsclocit: stă netrebnic şi n-a mai ieşi din el pui pînă la învierea a doua, şi nici atunci. Să nu crăpi de năduh? se muncea în sine cu gîndul jupîneasa Ilisafta. Au cîteodată barbaţii aceştia cîte-o taină în care nu poţi intra, cum nu poţi pătrunde în stîncă. Nu-i departe dumneaei de a crede că să fie o punere la cale a lor, numai aşa, ca s-o fiarbă pe ea. Să nu mai aibă astîmpăr, să nu mai aibă hodină, pînă ce