Dar de la cine să afle? Poate pe Ionuţ să-l ispitească, de vreme ce trebuie să cadă la curte şi Ionuţ pînă la vremea amiezii.

Ce spune şi părintele Dragomir? Doamne, iartă-mă: şi popa ista parcă n-ar fi în toate minţile.

— Eu socot să fie aici înaintea amiezii... grăieşte moale părintele Dragomir.

E vorba tot de acea doftorie; şi bătrînul Manole se bucură şi de vorba asta. El se bucură şi alţii se înveninează. Dar fie ce-a fi! Fie taină, fie minciună, fie punere la cale, — nu-i întreabă şi nu mai cere lămurire, să ştie de bine că moare într-acest ceas!

A început să adie o boare uşoară dinspre munte. Partea aceea de lume învăluită ca în hobot albastru s-a mai luminat parcă şi s-a mai apropiat. Pe cînd depărtările de la şesuri se tulbură ca-ntr-o bură de cenuşă. Dascalul Pamfil se uită cu luare-aminte într-această schimbare a stihiilor; trage din chimir gromovnicul său învălit în ştergar alb, îl desface şi-l cercetează.

Cartea dascalului Pamfil e altă taină, cu slove ca furnicile şi cu chipuri pe care nu le poate pricepe şi desluşi nimeni altul decît el. Pe cît lămurea uneori părintele Dragomir, acel gromovnic a fost alcătuit de un schivnic de la Sfîntul Munte Aton; iar un frate al dascalului Pamfil, monah trăitor acolo, l-a cumpărat de la schivnic cu preţ de doi harmasari buni. Cînd a venit la noi în ţară acel monah, frate al dascalului Pamfil, a lăsat aici gromovnicul şi l-a învăţat pe Pamfil cum să-l înţeleagă. Luînd de la Pamfil doi căluţi tretini răscumpărare, s-a dus, ş-apoi a şi murit acolo la Aton în sfînta mănăstire a Pantocratorului. De atuncea se foloseşte o parte din omenirea din Ţara-de-Sus de înţelepciunea scrisă în acel gromovnic. Ce-o fi fiind asta, cum va fi fiind scris, şi cum poate ceti dascalul Pamfil — care nu-i decît un biet mişel ca toţi mişeii — numai unul Dumnezeu poate şti. Se află pe lume, pesemne, asemenea ciudăţenii de care se folosesc cei slabi, ca să aibă har şi căutare la domni şi boieri.

Arată cu mare pricepere dascalul Pamfil, bătînd cu dosul palmei în gromovnicul deschis, mai întăi şi mai întăi, că — dacă se schimbă vremea din secetă în ploaie la sfîrşitul lunii iunie în zodia racului — apoi are să tot ploaie vreme de patruzeci de zile.

Rău a fost că nu plouă peste năcăjiţii din Ţara-de-Jos. N-are să fie bine că plouă prea mult, pentru năcăjiţi din Ţara-de-Sus. Căci

Cînd se umplu fîntînile

Scad prisăcile şi stînile.

Aşa-i cumpăna: dacă se înalţă într-o parte, se coboară în cealaltă.

— Adevărat, adevărat scrie la carte... oftează părintele Dragomir, care nu-i deloc cărturar şi, precum se cunoaşte, a învăţat pe derost sfînta slujbă şi tipicul. Se poate să nu fie cărturar nici dascalul Pamfil; însă cartea lui e carte, cartea e în stăpînirea lui, şi în ea se află cuprinse toate înţelepciunile de la Solomon-Împărat şi de la Iraclie-Împărat.

— Dacă plouă, nu-i rău, căci aşa vrea Dumnezeu, urmează dascalul Pamfil; şi filosofii au spus că nu s-a văzut niciodată foamete după anii ploioşi. Iar dacă plouă, muntenii de la noi n-au a se plînge, căci

Şi din iarbă rea se poate scoate fîn bun.

Deasemeni plugarii cei buni ştiu că

După Sîngiorz

Nu se mai samănă orz.

Iar cine n-a apucat a sămăna orz, să samene malai. În Ţara Moldovei,

Cu vin şi cu malai

Poţi trăi o sută de ai.

Să cunoască pivnicerii de la podgorii că

Ploile de Sîntămărie

Vinul îl subţie.

Se mai scriu în gromovnic şi alte adevăruri. De pildă că: «Toamna se numără bobocii şi se măsură grîul». Vorba asta îi place, nu ştiu de ce, părintelui Dragomir. Jupîneasa Ilisafta se miră — căci vorba asta e de cînd lumea şi nici nu-i nevoie să mai fie scrisă şi zugrăvită.

Dascalul Pamfil mai găseşte ceva în bucoavna lui:

După iarnă suparată,

Vara rîde...

Dacă lepezi cojocul la Crăciun,

Îl îmbraci la Paşti.

Iaca, asta i s-a întîmplat şi dumneaei să cunoască, nu numai o dată într-o viaţă de om. Înţelepte lucruri scrie la gromovnic. Bine ar fi să se afle scris în acea carte veche ceva despre zodia lui Ionuţ şi despre casa vieţii lui Ionuţ, adică despre însoţirea pe care o rîvneşte pentru dînsul cu atîta neastîmpăr comisoaia.

— Se arată în gromovnic zodia lui Ionuţ, dascale Pamfil? întreabă dumneaei, cu puţină îndoială.

— Sărut dreapta, jupîneasă Ilisaftă, răspunde cu supunere dascălul; se arată; de ce să nu se arate? În gromovnicul meu se arată şi se proroceşte toate cîte sînt pe lumea asta. Ţi-am arătat şi domniei tale zodia în care te afli şi s-a dovedit bună zodie. Am să-ţi spun şi despre zodia lui Ionuţ, al dumneavoastră, de ce să nu spun?

— Cum ai crede dumneata, dascale, că s-ar arăta scris în carte acea zodie a lui Ionuţ? întreabă cu glas scăzut şi repezit comisoaia Ilisafta. S-ar putea să nu i se arate căsnicie?

— S-ar putea; căci unor oameni li-i scris pe obraz, şi-n ochi şi-n frunte, că n-au a zidi casă şi nici vor avea feciori, să-i pomenească: după cum se spune şi-n cîntarea de la sfînta mănăstire Neamţu pe care o cîntă monahii:

O, prea frumoasă pustie,

Poftesc să te am soţie...

Însă, eu pe cît am putut cunoaşte în ochii lui Jder cel mititel şi-n toate ale sale, n-are să cînte niciodată asemenea viers. Mai degrabă s-ar vedea din toate ale lui că are să biruiască două şi trei femei.

— Aşa crezi dumneata, dascale? Să nu te-audă comisul.

— Ba eu îl aud, jupîneasă Ilisaftă, se veseli comisul Manole din jîlţul său; şi-mi place; dar să ştii că asta-i altă căciulă.

— Ştiu, ştiu, oftă jupîneasa Ilisafta; asta a fost scris şi-n ochii altora. A dat Dumnezeu însă şi s-au însurat. Aşa va da Dumnezeu să se însoare şi Ionuţ. Iar dumnitale, dascale Pamfil, dacă vii cînd e băietul aici, şi-mi spui întocmai ce doresc eu, să ştii că-ţi dăruiesc un bărbăcuţ noaten, de soi de la Crîm.

După aceste vorbe, jupîneasa Ilisafta Jderoaia n-a mai întîrziat. S-a sculat cu grăbire şi s-a dus