să deie poruncă de colăcei proaspeţi, miere limpede şi apă de izvor, pentru oaspeţii săi. Pe cînd se întorcea iar în pridvor, a băgat de samă că bătrînii stăteau cu capetele întoarse cătră colnic, de unde cobora poteca de la grajdurile domneşti. S-a oprit ca fulgerată, stînd şi dumneaei cu luare-aminte, ca să vadă — încă departe — călăreţ sprinten venind în pas domol pe cal murg. Cînta din frunză.

— E Ionuţ... a şoptit ea c-o bucurie de tinereţă.

Încă privea într-acolo, cucerită cu totul de bucuria sa, cînd s-a stîrnit zarvă de cîni la curte; şi-n poartă s-a oprit Zailic Uzum de la Dumesnic, cu ursul cel mare negru, pe care îl purta îmblînzit la iarmaroace de vreo douăzeci de ani.

Ţiganul, deşirat şi mai înalt decît poarta, se purta încă semeţ şi cu plete negre, măcar că împlinise şaptezeci de ani. Cu glas răguşit şi răstit îşi îndemna ursul să se închine cătră boieri:

— Ploconeşte-te frumos, Vasile, la cinstitul comis. Ursul s-a ridicat în două brînci, alături de stăpînul său Zailic, şi s-a închinat cătră pridvor.

Comisoaia părăsise din vedere pe Ionuţ şi se întorsese cătră minunea de la poartă. Cinstitul comis s-a sculat din locul său, a ieşit din pridvor, ş-a strigat poruncă la argaţi să stăpînească bine cînii. După aceea s-a dus împotriva ursului, care se lăsase iar în patru brînci şi intra cuminte pe portiţă, după ţigan.

Neaşteptată vedenie i s-a arătat apoi jupînesei Ilisafta. Cinstitul comis s-a lăsat dintrodată pe pajişte, cu pîntecele la pămînt şi cu braţele împreunate sub frunte. La porunca ursarului, Vasile a păşit cu mişcări line în spatele comisului ş-a început a-l călca, pipăindu-l oarecum, de la şale spre grumaz şi iar la şale. Oaspeţii din pridvor se ridicaseră şi se uitau, muşcînd colăceii proaspeţi, cum se mişcă iscusit doftoria vie deasupra ciolanelor bătrîne ale comisului...

— Iaca, asta încă n-am văzut-o, a mărturisit cu umilinţă jupîneasa Ilisafta. De auzit am fost auzit; dar încă n-am văzut. Se va fi spăriind durerea de asemenea dihanie fioroasă? Totuşi văd că-i un urs blînd şi înţelept. Va fi avînd el meşteşug să deie bătrîneţii iarăşi macar o parte din puterile tinereţii? Dacă vrea Dumnezeu, se poate şi asta.

Jupîneasa Ilisafta îşi ridică ochii spre cerul amiezii, pocni din palme, apoi îşi făcu cruce clătinîndu-şi căiţa naltă împodobită cu borangic...

Însă, cu toată uluiala ei de-o clipă, nu putea uita pe cel care venea călare legănat şi cîntînd din frunză, pe sub fagi. Ionuţ al ei, puiul străin, mai drag decît copiii durerii sale drepţi, cei care erau carne din carnea sa şi sînge din sîngele său. Cum îşi tot înturna ochii spre poartă, aşteptîndu-l din clipă în clipă, îl şi văzu sosind, cu dreapta în şold şi cu gugiumanul pe-o sprînceană. Ajuns în dreptul porţii, îşi strunise calul poprindu-l şi se înălţase în scări, ca să vadă mai bine ce adunare de oameni şi ce petrecere s-a iscat la curtea marelui comis. Într-o clipă înţelesese şi i se arătase pe obrazul ars de soare zîmbetul lui, după care se prăpădea jupîneasa Ilisafta. Ptiu! ptiu! Şopti ea într-ascuns. Să nu fie de deochi! Falnic barbat creşte din Ionuţ. Rîdea cu toţi dinţii, sub mustaţa îngroşată. Îşi arcuise sprîncenele. Pe urmă avusese o căutătură în laturi, cercetînd ca într-o fulgerare ce se petrece împrejuru-i. Jupîneasa comisoaie răsări ca de-o sfială: acea căutătură lăturalnică, repede aruncată şi tot aşa de repede ascunsă, era aidoma cu căutătura lui Vasile, doftoria vie care punea în rînduială ciolanele dureroase ale lui jupîn Manole Păr-Negru. Acuma îşi dădea sama bine că mai ales la acea căutătură de om a sălbătăciunii îmblînzite se uimise dumneaei. Să fie şi asta vreun semn?

Nu-i nici un semn. Ori, dacă este semn, nu poate fi decît semn bun. Dumnezeu a pus în acest fecior toate darurile sale, întru care ea nădăjduise. Bărbăţia şi puterea lui îi erau scrise în obraz şi-n trup. În acea vară a anului 1474, Jderul cel mezin nu mai avea nimic din pruncul de odinioară. Lat în umeri şi subţirel în mijloc, părea mai nalt decît alţi oameni cînd, după ce descălecase, intră pe portiţă cu frîul calului în dreapta. Cu stînga îşi trase de pe plete gugiumanul şi se ploconi uşor cătră părintele său comisul, care-şi sucise spre el grumazul, rînjind de jos în sus de subt urs.

— Mă tot dureau şalele... încercase domnia sa să lămurească băiatului.

Dar Ionuţ se întorsese spre măicuţa sa cea bună, care urma să-l privească şi-l aştepta aproape, cu fruntea înclinată ca şi cum ar fi vrut să-l împungă şi cu bărbia îndesată asupra sînului.

«Răule şi urîtule!» ar fi poftit dumneaei să strige. Însă îi era ruşine de atîta lume.

 

 

 

CAPITOLUL II

AICEA ŞI COMISUL MANOLE DĂ SFATURI MEZINULUI SĂU

 

Vîntul care adia de cătră amiază a spălat putoarea ursului. Cînii de la Timiş şi-au contenit zăpăiturile; lumea din privelişte s-a astîmpărat îndrumîndu-se încolo şi încoace la ale sale. Atuncea şi sfinţia sa părintele Dragomir s-a sculat ducîndu-se agale, hai-hai, avînd în urma şi în laturea sa ca pe un mînzoc pe dascălul Pamfil. După ce şi starostele Nechifor a poftit sănătate bună cinstitelor gazde, şi s-a auzit şi în urma domniei sale portiţa de la drum trîntindu-se în clampă, jupîneasa Ilisafta a răsuflat prelung af-aff! şi s-a întors cătră Ionuţ al ei.

Dar se mai afla de faţă şi comisul Manole.

— Mi-ar plăcea, comise, a zis dumneaei, să ne aduci o leacă de fagure proaspăt, ca să-ndulcim tinereţa asta. N-a fost pe la noi de cinci zile, şi, după cît pot eu ceti pe obrazurile oamenilor, acuma văd că are acrimea unei griji.

— Ce grijă poate avea un fecior desmierdat ca Ionuţ al dumnitale? a răspuns mormăit bătrînul Manole foindu-se din şolduri şi din umeri, unde simţea furnicîndu-l doftoria ursului.

Comisoaia a zîmbit:

— Aşa eşti dumneata, comise Manole; după ce te-ai pus la cale ca să-ntinereşti iar, nu-ţi mai pasă de nacazurile altora. Dumneata nu vrei să crezi că o mamă are totdeauna de ce se teme, şi un fecior ca Ionuţ, ale sale gînduri. Uită-te şi