— Mă uit, comisoaie, şi nu văd nimica. Dacă are ceva băietul, să spuie. Întîmplatu-s-a ceva pe la domniile voastre sus, comise al doilea?

— Nu s-a întîmplat cine ştie ce, tătuţă, a răspuns Ionuţ învăluind cu zîmbet prefăcut pe bătrîn.

Comisul Manole a păşit spre mezinul său şi şi-a pus palma sa dreaptă pe umărul lui stîng.

— Ce este?

Jupîneasa Ilisafa şi-a pălit fruntea:

— Să ştii că-l chiamă iar la Domnie! Băietul acesta, sărăcuţul, fost-a zămislit, pesemne, pe zbucium şi pe grabă. Nu i se isprăveşte una şi începe alta. Oare nu l-aţi dus în Ţara Muntenească, purtîndu-l în primejdie? Cine era, cine era în frunte la toate? Ionuţ al lui Manole Păr-Negru! Cine a bătut cu straja săbiei în poartă la Cetatea Dîmboviţii şi a strigat să-i vie cheia de aur, pe tabla, ca s-o primească şi s-o ducă măriei sale Ştefan-Vodă? Cînd s-au jîmbat turcii la el, îndemnîndu-l să vie s-o ieie, — n-a descălicat? si nu s-a dus s-aducă scară, ca să se suie singur la meterezuri după cheie? Mă rog, cine-l învaţă? Îl învaţă acei bătrîni care nu se mai astîmpără şi care au nevoie de puterea sălbătăciunilor ca să purceadă iar la alte blăstămăţii.

— Jupîneasă Ilisaftă, dă la o parte cele trecute şi nu mai vorbi de ele, căci s-au săvîrşit; iar pe cele viitoare nu cuteza să le judeci, căci le porunceşte măria sa şi are asupra lor putere numai unul Dumnezeu. Spune, copile, ce este?

— După cele ce-l puneţi să săvîrşească, copilul nu-i el. Pe cît m-ajută ochii şi înţelegerea, eu îl socotesc barbat în toată puterea.

— Atuncea, jupîneasă Ilisaftă, lasă pe barbat să vorbească şi dumneata taci macar cît tace picuşul.

— Bine, a oftat comisoaia; barbaţii să grăiască, iar nevestele şi mamele să asculte.

— Aşa, a urmat cu sprînceana încruntată comisul Manole. Spune, băiete.

— Apoi ce să spun, tătuţă? a zîmbit cu ochii pe jumătate închişi Jderul cel mititel. Mai întăi am venit să vă văd, căci îmi era dor de domniile voastre. Şi să vă sărut mîna. Sărut mîna, tătuţă; sărut mîna, muţă. Şi vă

aduc deasemenea închinare de la bădiţa Simion. Cu osebită dragoste se închină cumnata Maruşca la dumneaei soacră-sa, şi se roagă să nu fie uitată, căci are nevoie de sfaturile dumnisale cum are nevoie prigoria de apă.

— Apoi dac-ar avea aşa de mare nevoie, ar fi aicea şi dumneaei. N-am văzut-o cine ştie de cînd.

— Conteneşte, jupîneasă Ilisaftă, s-a îndîrjit jupîn Manole; n-ai văzut-o de alaltăieri. Aţi stat, ş-aţi vorbit, ş-aţi vorbit şi iar aţi vorbit, de la prînz pînă la asfinţitul soarelui. M-am dus peste Moldova ca să văd cositorii; m-am întors ş-am umblat după alte treburi; iar m-am dus şi m-am întors, şi dumneavoastră tot n-aţi fost isprăvit cele ce aveaţi a vă spune. Acuma îţi trebuie iar: ca să le luaţi toate de la capăt.

Ionuţ Jder păşi între bătrîni luîndu-le mînile şi sărutîndu-le iar.

— Aşa că dinspre partea asta toate-s bune, tătuţă şi mămuţă. Ne-a sosit poruncă de la măria sa, ca să pregătim harmasarul cel alb cu ţintă în frunte. Noi am mai fost avut veste că acel cal are să facă trebuinţă măriei sale şi nu l-am lăsat să se îngraşe. L-am tot încălicat şi purtat cînd eu, cînd bădiţa Simion. Noi ne gîndeam aşa că să-l ducem pe toamnă la Suceava. Acuma calaraşii care au venit ne-au spus că măria sa pofteşte să-l încalice cît se află în petrecere în tabăra de la Vaslui. Atuncea — mă gîndesc eu — zvonurile care umblă în lume se adeveresc; păgînii ar fi gătind iar război. Spun aceşti răzăşi că, la Vaslui, faurii bat potcoave. Atuncea măria sa aşteaptă să iasă cu oştile după ce s-or pune poduri de ghiaţă pe ape.

Comisul Manole se încruntă fluturînd din cap; pe cînd comisoaia se căina tăcut, clătinîndu-şi fruntea la dreapta şi la stînga.

— Lasă asta; parcă ştim noi ce are să facă? Ştie numai măria sa. Şi mai mult decît măria sa ştie Dumnezeu. Ce-i cu Vizir? E poruncă să-l duci tu?

— L-aş fi dus. Însă încă nu-l putem trimete.

— De ce nu-l puteţi trimete?

— Tătuţă, de cîteva zile, Vizir are ceva. Nu se poartă bine; e fără linişte. Cînd şi cînd i se nazare. Uneori suflă greu şi-l simţesc sub mine mai trudit decît s-ar cuveni.

— Ei şi? rînji bătrînul; nu sînteţi domniile voastre comişi acolo? Nu cunoaşteţi rînduielile pe care le-aţi învăţat de la mine? Bătrînul era priceput; însă comisii cei tineri sînt şi mai pricepuţi, căci de-aceea i-a pus măria sa stăpîni la Timiş. Am auzit eu cu urechile mele spunîndu-se că nălbar ca Simion Jder comisul nu se află în toată Ţara Moldovei. Stricnele aveţi? Spînţ aveţi? Ce vă mai trebuie?

— Avem, tătuţă. Bădiţa Simion a făcut cele ştiute, precum a fost învăţat de la domnia ta. Calului nu i-i mai rău. Dar nu-l putem trimete săptămîna asta. Trebuie să-l priveghem pînă ce se priboleşte, şi apoi după aceea mai avem a-l încălica şi a-l purta, ca să-l înfăţişăm măriei sale întru toată puterea şi frumuseţa lui. Aşa cal rar se vede. Samănă întru toate lui Catalan bătrînul; e tot aşa de aprig şi parcă ceva mai cuminte.

— Asta nu se întîmplă numai cailor, ci şi oamenilor... suspină repede şi subţirel jupîneasa Ilisafta.

Comisul se holbă pieziş asupra ei. Pufni şi se întoarse la Ionuţ.

— Ş-acuma ce poftiţi dumneavoastră de la mine, cinstiţilor comişi?

— Tătuţă dragă, răspunse mezinul cu glasul său cel mai dulce, te poftim, eu şi cu bădiţa Simion, să te osteneşti pînă la deal la noi, la grajdul harmasarilor domneşti. Unde ştim noi una, domnia ta ştii zece. Domnia ta i-ai crescut pe cei vechi şi le-ai ştiut toate metehnele. Cînd a fost nevoie, i-ai doftorit cu mare iscusinţă, de care nici pe departe nu sîntem noi în stare. Numai cît te-i uita la Vizir şi cît vei pune un deget asupra lui ş-ai să şi ştii ce este de făcut. Ne porunceşti şi noi urmăm întocmai. Ca să aibă măria sa bucurie şi noi să nu