— Aşa crezi tu?

— Aşa credem eu şi bădiţa Simion; şi noi din cuvîntul domniei tale n-am ieşit niciodată, tătuţă... Şi chiar şi slujba asta de la Timiş, ne-a încredinţat-o măria sa numai cînd domnia ta ai lepădat-o. Dîndu-ţi-se o cinste mai mare, noi nu ne-am învrednicit de mila Domniei, decît pentru că sîntem feciori şi ucenici ai comisului celui mare.

— Crezi tu aşa?

— Cred şi mărturisesc, tătuţă.

— Crezi şi mărturiseşti, viclene, căci sînteţi la strîmtoare. Macar că am avut eu destul năduh văzînd unele din rînduielile voastre nouă acolo la harmasarii Domniei, mai că m-aş îndupleca să nu vă lăs. Eu nu sufăr să-mi cadă cuşma în tină şi numele meu în ocară. Pe urmă asta-i ş-o datorie a mea cătră Vodă, ca să nu rămîie fără calul care-i place, în războaiele sale. Din mila lui Dumnezeu şi a Maicii prea curate, Domnul şi stăpînul meu îşi înalţă sabia asupra păgînilor, care lucru toţi drept-credincioşii din lumea asta îl aşteaptă cu bucurie. Apoi pentru asemenea război, feciorii mei au pregătit pe Vizir, după cum părintele lor a pregătit la alte războaie pe Catalan; şi după cum alţi comişi de demult au pregătit pe Ducipal lui Alexandru-Împărat Machedon. Cum i-a fost de folosinţă Ducipal lui Alexandru-Împărat, aşa să fie Vizir lui Ştefan-Vodă. Şi cînd s-a simţi în putere Ştefan-Vodă pe Vizir, să-şi aducă aminte de Manole comisul.  Însă  n-are să-şi aducă aminte de Manole comisul, căci măria sa, la grajdurile domneşti de la Timiş, are slujitori tineri.

— Tătuţă, se încolăci cu glasu-i dulce mezinul în vorbirea bătrînului, slujitorii cei tineri au să mărturisească adevărul, ca să ştie măria sa cui are a mulţămi. Căci domnia ta nu eşti numai doftor al lui Vizir, ci şi prietin al măriei sale. Şi nu atîta pentru noi mergi să doftoreşti calul, căci noi nu sîntem vrednici de cinstea asta, ci din prietinie pentru măria sa Vodă Ştefan.

Comisul cel bătrîn îşi înălţă fruntea şi zîmbi pieziş cătră comisoaie.

— Auzit-ai, Jupîneasă Ilisaftă? grăi el cu glas moale şi subţiat. Ai putea dumneata, jupîneasă Ilisaftă, să-mi spui cine l-a învăţat pe acest fecior al dumnitale asemenea meşteşuguri diplomaticeşti?

— Îţi samănă dumnitale, comise.

— Mi-a fi sămănînd, însă de învăţat ştiu eu cine l-a putut învăţa. Află dumneata, comise al doilea Ionuţ, că am fost ca ceara în mînile dumnitale, şi mai mult decît un ceas de vreme n-a trece pînă ce mi-oi pregăti sculele şi buruienile mele, ca să ne suim la grajduri. Şi mai ales am nevoie de miere. Nu pentru comisul cel tînăr, jupîneasă Ilisaftă, he-he! cît pentru un harmăsar bolnav al măriei sale. Ca să dobîndesc un fagure de la o matcă, mă grăbesc întăi să lepăd de pe mine straiele pe care le-a călcat ursul; cu asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum!

— Tătuţă dragă, îţi mulţămesc şi-ţi sărut dreapta. Ş-oi gusta şi eu o margine de fagure, căci iar sînt călător. Cei doi calaraşi mi-au adus poruncă să mă înfăţişez la prea cuvioşia sa părintele Amfilohie. Aşa că, după ce suim la grajduri, eu numai pînă mîni mai întîrzii. Iau cu mine pe tatar cu lucrurile şi mă duc la tabără la Vaslui, unde-i Vodă.

Comisoaia se mişcă cu grăbire, venind să îmbrăţişeze cu lacrimi pe mezinul său.

— Vai-vai! Am cunoscut dintru început că ai scrisă pe obraz veste de drum lung. Ieri mi-a dat în bobi nana Chira şi mi-a găsit şi ea mîhnire. După cum mi-a fost o viaţă întreagă ursit, cunosc că, dacă purcede măria sa război de iznoavă, se duc nu numai tinerii, ci şi bătrînii. De aceea îşi agonisesc unii din aceştia putere cu doftorii pe care nu le-am văzut de cînd sînt: ca să se ducă şi ei. Ş-apoi rămîi, jupîneasă Ilisaftă, iarăşi singură, ca mărgeaua neînşirată. De altminteri, am avut şi vis vestitor: alaltăieri noaptea, se făcea că am a trece o apă mare şi nu găseam nici vad, nici punte. Ieri dimineaţă, mi-a venit de trei ori să strănut, şi n-am putut strănuta. Asară, cînd să mă duc din pridvor în casă, m-am împiedecat în prag. Nu mai spun că, de la o vreme, tot simţesc că mi se bate pleoapa stîngă: mai ales din asta înţeleg că unii oameni, care bănuiesc ce se poate întîmpla, vorbesc de nacazul şi grija mea jelindu-mă. Nu te uita aşa lung la mine, comise Manole; vorba care vrei s-o spui ţine-o şi nu-i da drumul, că nu-i vorbă bună care să mîngîie pe-o mamă şi pe-o soţie. Du-te şi te primeneşte şi intră în prisacă; văd că nu-i multă vreme de aşteptat.

Ascultă, Ionuţ, se întoarse jupîneasa Ilisafta cătră mezinul său, după ce comisul cel bătrîn se dusese tropăind; ascultă, Ionuţ, să-ţi mai spun una... Boala asta a acelui harmasar pe care-l chiamă Vizir, tu să ştii că nu-i atîta boală, cît semn şi prevestire. Tot aşa Catalan cel bătrîn, cînd a început măria sa Vodă Ştefan războaiele sale, a dat semn. Întruna se frămînta şi bătea cu copitele în pardoseala grajdului şi rupea cu dinţii din iesle. Îndată după aceea, cînd s-a văzut ce-a fost, am înţeles că acel harmasar e cal nazdravan, precum se ştie de cînd e lumea şi de cînd sînt poveştile, că se află cai nazdravani. Iar acest cal tînăr, fiind din sîngele celuilalt, are şi el dar de a simţi şi vesti cumpenele şi răutăţile omeneşti. Vai, Ionuţ dragu mamei, totdeauna m-am temut eu de asemenea cumpene şi răutăţi! Cu rugăciunile mele şi cu multă milă de la prea curata Maică Fecioară, pînă acuma am fost izbăvită. Iar acuma iarăşi mă tem, căci grija şi întristarea stau în sufletul nostru şi rod ca un vierme neadormit. Eu, dragu mamei, înainte de toate, pe lîngă alte sfaturi pe care ţi le-am dat altădată, am a-ţi mai da unul. La mesele la care te duci, printre străini, nu gusta din mîncări pînă ce n-ai văzut pe stăpînii casei mîncînd din blidul din care ţi-ai scos tu. Şi cînd bei vin, lasă întăi pe alţii să ieie credinţa. Iar apă cînd bei, oriunde ai