fi, suflă întăi asupra ei şi varsă o picătură pentru morţi; ca să împaci sufletele cele neliniştite. Iar în această clipă, stai singurel numai un pic, pînă ce aduc plăcintele moi poale-n-brîu, pe care le-am copt asară pentru tine, simţind c-ai să vii. Bucuroasă-s că ai venit; întristată-s că pleci.

Învăluindu-şi fustele creţe ca în bătaie de vînt, comisoaia Ilisafta s-a repezit la camară şi s-a întors răsucindu-se în călcăie şi punînd dinaintea mezinului său plăcinte aurii.

— Gustă, dragu mamei.

— Nu mi-i a gusta, comisoaie, se apăra Jderul cel mic rîzînd, căci te ştiu suparată.

— Ba să guşti, dragu mamei, ca să-ţi aduci aminte de mine cînd vei fi între străini. Că oamenii care se despărţesc nu cunosc cînd au să se adune iar. Tot m-am gîndit eu, de cîte ori ai plecat, că poate să mă prăpădesc în lipsa ta şi, cînd te-i întoarce la cuib, nu mai găseşti pe nimeni. Căci şi bătrînul — batîr că l-a calcat ursul şi i-a mai dat o leacă de putere — tot trecător se chiamă că rămîne, după vorba veche că ne trecem ca florile şi ca privighetorile. Şi cînd n-a fi el, şi n-oi fi nici eu, ţi s-a părea lumea asta prea pustie.

Lui Ionuţ i se părea că înghite strîmb; şi era întrucîtva tulburat, de şi rîdea cătră comisoaie.

— Mămuţă, mi-ai vorbit de însurătoare, dar eu am socotit că-i prea devreme. Am nădejde de la Dumnezeu că, de cîte ori m-oi duce şi m-oi întoarce, te-oi găsi aicea în pridvor.

— Mîncarea de dimineaţă şi însurătoarea de tînăr, dragu mamei. Eu, drept ţi-oi spune ţie, Ionuţ, cred că ai mai putea aştepta şi amîna; sameni cu tatăl tău, căruia foarte i-au plăcut zburdăciunile. Şi dacă-ţi plac şi ţie, apoi acuma-i vremea ta. Dar tot îmi bate capul comisul Manole, că aşa şi pe dincolo, şi ar pofti dumnealui să te vadă aşezat la casa ta, după pilda celorlalţi fraţi, care toţi se află tare mulţămiţi. Chiar şi dacă se iscă într-o casă de însurăţei puţin tunet cu furtună, apoi după aceea vremea se pare mai bună şi viaţa mai frumoasă. Spun eu una, că ai mai putea aştepta; comisul Manole spune zece şi o sută; căci, după cum ştii, eu tac şi dumnealui vorbeşte şi porunceşte.

— Mămuţă, răspunse Jder zîmbind, eu toate le-am văzut şi le-am ascultat cu mare băgare de samă, şi ştiu că ceea ce spui e adevărul adevărat.

— Ah-ah-ah! văd, Ionuţule, că are dreptate comisul să-ţi spuie cum că eşti un viclean şi un rău. Iar tu, cînd va da Maica Domnului să te linişteşti, cum ai de gînd să ţi-o alegi pe soţia ta?

— N-am s-o aleg eu, muţă; ai s-o alegi dumneata ca să te-asculte şi să-ţi placă. La drept vorbind ar trebui mai întăi şi mai întăi să-mi placă mie şi să m-asculte pe mine.

— Dragu mamei, a oftat comisoaia, acuma înţeleg eu cine are dreptate mai multă decît toţi. Are dreptate acel călugăr iscusit, părintele Amfilohie, care te caută întruna pentru slujbele Domnului său. Dar nu se gîndeşte acel călugăr iscusit, părintele Amfilohie, la grija şi mîhnirea unei mame ca mine. Acuma să nu mai spui nimica; vine comisul cu fagurul de miere. Lasă-l să vorbească el, cum are narav, şi tu mai mînîncă o plăcintă.

Comisul începu a umbla cu paşi mari prin pridvor fără să-şi descleşteze fălcile. Nu era supărat; dar se strecurase în fiinţa lui grija: îşi făcuse cuib, clocea pui şi în curînd aveau să iasă şerpi cu limbi înveninate. În el toate se adînceau mai anevoie şi stăruiau apoi mai îndelung. I se părea lui, după cîte auzise, şi mai cu samă după cîte cugeta el singur, că din tabăra aceea de la Vaslui va să izbucnească primejdie pentru omenire, ca dintr-un cuibar al furtunii. C-un ceas mai devreme se bucurase, cu nădejde că sabia cu mîner în chip de cruce a Domnului şi stăpînului său se ridică pentru credinţa cea adevărată; dar nu putea să uite că, de cînd ţine lumea minte, puterea lui Antihrist s-a arătat nebiruită în acest veac. Numai cînd va binevoi Dumnezeu să-i hotărască acelui Antihrist pieirea, numai atuncea armiile creştinilor au să dobîndească putere desăvîrşită. Dar cînd fi-va oare să fie acea vreme? Cuvioşii monahi din sfînta chinovie de la Neamţu nu se sfiesc a spune că, atîta vreme cît or fi amestecaţi papistaşii în războiul împotriva păgînilor, Dumnezeu va lăsa să se aplece cumpăna de partea ismailitenilor, ca să se vădească greaţa sfinţiei sale pentru eretici. Iar părintele Amfilohie a spus de au auzit toţi şi a ajuns şi la urechile lui Vodă: cînd măria sa e numai cu ostile sale şi cu ajutorul lui Dumnezeu, războaiele sale merg bine, precum s-a văzut de curînd cu Radu-Vodă Basarab în Ţara Muntenească. I-a spîrcuit măria sa Ştefan-Vodă pe turci orişiunde i-a întîlnit. Va da Dumnezeu să-i biruiască şi să-i detune ş-acuma, căci papistaşii numaicît făgăduiesc oşti şi scriu cărţi, însă nu trimet nimica. Totuşi s-aude c-au să vie în tabăra de la Vaslui ajutoare de la Ardeal şi de la Craiul Lehiei; aşa lucru nu-i cu putinţă.

Gîndindu-se la toate acestea şi silindu-se ca să-şi adune sculele şi buruienile, intrînd în cămări şi ieşind în pridvor, iar ducîndu-se şi iar venind, jupîn Manole Păr-Negru privea ca de departe de comisoaia şi pe Ionuţ Jder, pînă ce slobozi cîteva vorbe neînţelese.

— Venit-au ori n-au venit secuii?

Comisoaia Ilisafta privi spre soţul său cu puţină frică. Jder cel mezin îşi făcu unele socoteli în gînd, după felul său pripit de a cugeta.

— Pe cît am înţeles, răspunse el părintelui său, darul nu i-ar plăcea măriei sale decît la vremea sa. De mere crude ţi se strepezesc dinţii.

— Îhîm... mormăi comisul cel mare, urmînd a-şi pune în chimir şi în taşcă toate cîte-i făceau trebuinţă.

Comisoaiei îi venea să-şi facă cruce cu limba. Au aşa barbaţii nişte vorbe ascunse de te cruceşti. — precum s-a văzut şi-n acea dimineaţă.

— Iar e vorba de vreun urs? întrebă ea cu îndoială.

— Nu-i urs, e inorog... mormăi comisul. Dar împotriva lui se ridică