— Doamne Dumnezeule... şopti comisoaia Ilisafta stupindu-şi în sîn. Ce-o fi fiind şi asta?

Îi mai rămînea o nădejde:

— Ionuţ, cînd purcezi la Vaslui, te abaţi şi pe la noi, dragu mamei?

Jder cel mic se pregătea s-aducă caii. Din pragul pridvorului, se răsuci spre comisoaie cu zîmbetul lui subţire.

— Asta numaidecît, muţă; dar pînă atunci ţi-a spune tătuţa ce-i cu inorogul şi cu leul.

Bătrînul porni a rîde cu mare plăcere:

— Comisoaie, feciorul acesta al dumnitale poate încurca un sobor de trei armeni, trei greci şi trei papistaşi.

— Dumnezeu să-l ţie! murmură comisoaia, făcînd în ascuns asupra lui Ionuţ semnul sfintei cruci.

Cei doi bărbaţi, bătrînul şi tînărul, ieşiră printre livezi, şi comisoaia îi urmări o vreme cu privirea cum suie domol poteca spre sprînceana pădurii din fund. După aceea îşi aduse aminte că-i într-o zi de sărbătoare şi n-are treburi, deci e bine să cheme în iatac, la umbră, pe nana Chira cu sita şi cu bobii. Era plină ca un stup de gînduri şi de griji şi-i trebuiau neapărat lămuriri şi mîngîieri.

Pe colnic, unde umblau călăreţii, vîntul adia mai apăsat săpînd valuri uşoare în fînaţurile prăvălatice. Iarba era înflorită într-o mie de feţe şi forme minunate şi înfăţişa ochilor colori dulci. O mireasmă caldă umbla în tot cuprinsul. Deasupra călăreţilor, la mare înălţime, plutea o gaie neagră, scriind ocoluri largi. Cînd ajunse deasupra pădurii de brazi şi fagi, ţipă de trei ori. Tînărul ridică fruntea urmărind-o. Bătrînul rămase cufundat în gînduri şi lăsîndu-se legănat în şa de pasul calului. De la vultur, ochii mezinului coborîră înspre cotloanele lui cunoscute şi desmierdate care erau aceleaşi şi păreau totdeauna altele, cu fiecare primăvară nouă. Auzea şi vedea cucul. Auzea un mierloi care învăţa să fluiere. Vedea trecînd în zbor pieziş părechea de ganguri. Vedea gaiţă şi ciocănitoare. Ş-o păreche de veveriţi cafenii, care fugeau răsucit pe-un trunchi de fag bătrîn. Deodată văzu o pasere străină, pe un clomb uscat. Nu era mai mare decît o cioară, dar era îmbrăcată cu pene brumării şi părea tristă şi singură, aşteptînd o soţie. Cînd se apropiară călăreţii la o bătaie de săgeată, îşi luă zborul.

— Ce să fie paserea asta? întrebă tînărul pe bătrîn.

— Care pasere? răsări marele comis.

Paserea se mistuise sub pădure, ca o nălucă. Ionuţ căuta să lămurească înfăţişarea ei; bătrînul înălţă din umeri.

— Cine ştie! trec aşa, din cînd în cînd, paseri stinghere. S-a fi rătăcit din vreo furtună, ş-acuma îşi caută drumul.

— Părea a-şi aştepta soţia, urmă rîzînd tînărul. Mămuţa ar spune că ş-acesta-i semn pentru mine.

— Se poate, Ionuţ, să fie şi semn; dar dac-a fost stingheră, atuncea-i semn după dorinţa mea.

— Ştiu eu ce să spun, tătuţă? Mama a vrut să-mi dovedească chiar mai înainte că ai mare dorinţă să mă vezi însurat.

— Aşa ţi-a spus ea?

— Aşa mi-a spus dumneaei.

— Şi tu ai crezut-o?

— Ba, tătuţă; ştiu eu ce să cred şi ce să nu cred. Bătrînul încuviinţă din cap:

— Am văzut, şi înţeleg că pot să am în tine o nădejde. La dreptul vorbind, ştiu eu că, dacă vrea dumneaei ceva, apoi nimica nu-i poate sta împotrivă. Cum bate şi sapă apa fără contenire, aşa bate şi sapă jupîneasa Ilisafta. Ei, dar pînă ce bate şi sapă, trebuie să treacă vreme. Şi anume vremea asta îţi trebuie ţie, ca să cunoşti mai pe urmă că ai avut tinereţă. Tată şi mamă nu găseşti; muieri, cîte vrei.

Mezinul încercă să înveselească pe bătrîn:

— Tătuţă, mai degrabă pofteşte dumneaei noră pentru sine decît nevastă pentru mine.

— Aşa-i, băiete, văd că te-ai deşteptat şi le desluşeşti bine. Aşa Vizir. Ieri nu era decît un mînz, pe urmă a fost strîjnic şi tretin; acu-i harmasar în putere. Te socoteam copil încă; văd că te arăţi barbat. Îi trebuieşte, bre omule, noră ca să istovească toate vorbele cîte sînt de vorbit pe lumea asta!

Bătrînul ridică fruntea privind înseninat spre Ionuţ, ca să cunoască în acest fecior fiinţa lui din ani destul de depărtaţi. Îşi alătură spre el calul şi-l cuprinse pe fecior de după umăr apropiindu-l spre sine; apoi privi în jur, să cunoască dacă n-a văzut cumva om pămîntean asemenea slăbăciune — cu totul rară la comisul cel mare. Nu se uitau la ei însă decît florile poienii cu mii de ochi şi mii de zîmbete.

— Ascultă, Ionuţ, zise bătrînul cu voie-bună şi cu taină, casa lui bădiţa tău Simion o vezi în fiecare zi ş-o judeci întru toată liniştea şi pacea ei. Du-te şi vezi cum umblă treburile şi la ceilalţi fraţi ai tăi care s-au grăbit să împlinească dorinţa jupînesei Ilisafta, dar fără a o mulţămi. Căci nurorile dumnisale trebuie să-i steie la poruncă, aşa cum stăm noi la porunca lui Vodă. Dacă vrei să ştii tu de la mine învăţătură, apoi eu ţi-oi spune, fără a ceti în gromovnicul lui dascalul Pamfil, că însoţirea cu muiere întru căsnicie e greu meşteşug şi silnică muncă. Asemenea treabă grea, barbatul e îndemnat s-o săvîrşească de tînăr, căci după aceea, mai tîrziu, se înduplecă cu multă silă.

Ionuţ tăcu. Bătrînul îl iscodea numai din coada ochiului.

— Tu ce zici şi ce gînd ai?

 — Eu ce gînd să am, tătuţă, şi ce să spun? Eu mă gîndesc şi spun că viaţa omului are numai o primăvară.

— Aha! apoi, băiete, dacă spui tu asta şi dacă ai cunoscut tu asta, atuncea şi mai bine înţeleg că ai ajuns la bărbăţie şi ţi s-a copt căpăţîna. Ehe! unde-s primaverile mele, care-ai fost şi nu mai sînt!

Comisul Manole îşi întoarse privirile spre zarea cîmpiei, unde străluceau aburii afundului depărtării şi se întruchipau umbrele de vis ale trecutului scufundat. De-acolo, din Ţara-de-Jos s-a întors sufletul unei dragoste a lui din tinereţă şi-i face această bucurie să-i steie alături într-o primăvară, în care pentru el toate încep a fi secătuite şi uscate.

Îl strînse încă o dată pe Ionuţ cătră umărul său stîng. Apoi făcu: Hah! şi înlătură cu mîna dreaptă la o parte înduioşările, aşezîndu-se iarăşi drept şi cu trufie în şa.

Ionuţ îl lăsă să se potolească deplin.

— Tătuţă, zise el apoi, vorbeşti domnia ta de jupîneasa Ilisafta şi