bărăneşti şi-i găseşti cusur. Însă mie jupîneasa Ilisafta mi-a fost maică bună şi de la domnia sa am avut toată mîngîierea şi toată bucuria zilelor mele. Aşa că eu asupra dumnisale n-oi îndrăzni să stau decît cuviincios şi cu vorbe bune.

— Ai dreptate, băiete, oftă comisul. Cîteodată se întîmplă să fie tinereţa mai înţeleaptă.

— Înţelepciunea asta, tătuţă, e «dintru ale tale» cum scrie la Alixăndrie.

Atuncea inima comisului s-a muiat de istov, pricepînd că mezinul cunoaşte ceea ce domnia sa socotea să rămîie o taină pînă la ceasul împărtăşaniei din urmă. Însă în ziua de azi copiii află toate. Ar fi poftit să-l îmbrăţişeze a treia oară şi se stăpîni totuşi, ca un bărbat în putere cum se socotea încă a fi domnia sa.

Totuşi Ionuţ îl înţelesese şi aici. S-a plecat spre mîna lui stîngă, pe care bătrînul o sprijinea de coapsă şi i-a sărutat-o, apoi s-a ridicat şi el cu mai multă trufie în şaua sa. Şi-au pus caii în trap şi au umblat aşa un timp fără să schimbe vorbe.

— Tătuţă, zise apoi Jder mezinul, înainte de a ajunge la grajduri şi la bădiţa Simion, vreau să-ţi spun că am fost cu luare-aminte şi la ceea ce mă îndemni să cercetez şi să cunosc. Am fost de atîtea ori la Liov, la bădiţa Dămian, şi am văzut că cumnată-mea de-acolo, batîr că-i rusoaică, e ca o cloşcă bună şi bădiţa Dămian e puiul ei. Îl caută şi-l ocroteşte de mi-a fost de-a mirare.

— Hm, mormăi marele comis; să ştii că muierea asta va fi fost tare asuprită de soţul ei dintîi.

— Ea spune că nu; şi pe soţul ei dintăi l-a jelit de se risipea în văzul lumii. Dar altfel nu poate fi decît cum spui domnia ta. Poate fi şi altfel: că se teme să nu-l prăpădească şi pe cel de-al doilea şi-l ţine ca pe-o scumpete.

— Hm! hm! am spus eu mai nainte Ilisaftei ce fel de negustor eşti tu. Mă poţi vinde şi pe mine.

— Marfa asta n-o am de vînzare, tătuţă. Apoi am fost ş-am văzut şi mai des pe Cristea şi pe jupîneasa Candachia. Cumnată-mea Candachia socoate că nu-i pe lumea asta viteaz mai falnic decît bădiţa Cristea, iar bădiţa Cristea la soare se poate uita, iar la Candachia ba. Aşa că fiind ei atît de fericiţi unul din pricina celuilalt, pilda lor nu poate fi bună pentru mine. Dacă ar fi după a lor pildă, s-ar cuveni să mă însor pînă mîni. Numaicît n-am vreme. Bag de samă că, în lipsa mea, au sosit la grajduri alţi doi călăreţi.

— Hm! mormăi din nou bătrînul, vei fi înţelegînd şi tălmăcind tu multe şi-mi place cum le spui. Văd şi eu urmele proaspete pe potecă. Dar tu nu ceteşti tot, de unde se vede că comisii bătrîni cetesc mai bine decît cei tineri urmele cailor.

— Eu nu îndrăznesc a crede, tătuţă, că urmele acestea sînt tot pentru mine.

— Aha! ai văzut şi asta?

— Am văzut, tătuţă, că-s urme potcovite de cai domneşti. Răzăşii noştri care sînt la rînd de slujbă nu pun potcoave cailor lor. Aşa că trebuie să fi sosit obraze mai subţiri. De obraze subţiri care vin de-a dreptul de la Domnie eu am început a mă teme.

— Şi după asta văd, băiete, că ţi s-a copt căpăţîna.

— Voi fi sămănînd şi eu cu cineva pe lumea asta, cinstite mare comise. Nu mai avem mult şi ajungem şi n-am apucat a-ţi spune de bădiţa Simion şi de cumnată-mea Maruşca.

— Apoi numai în căsnicia lui Simion nu poţi găsi tu îndemn, măi copile.

— Ba mie asta îmi place mai mult, jupîne comise.

— Mira-m-aş!

— Mie-mi place asta mai mult după vorba unui cîntec pe care îl ştii domnia ta. Te-am auzit odată cum îl cîntai. Eram prunc şi-l ţin minte de-atunci. Îmi place şi după rînduiala lui Dumnezeu, pe care tot domnia ta mi-ai tîlcuit-o odată. Frumos îi cerul după o furtună şi apa lină după o volbură. N-am uitat nici asta.

— Măi, măi! se veseli bătrînul; cui vrei să mă vinzi tu? Turcilor ori leşilor? Spune ca să ştiu şi eu. Îţi place ţie asta?

— Îmi place.

— Ei, apoi n-am ce-ţi face.

Bătrînul încă rîdea cînd intrară la curtea cea nouă a comisului Simion Păr-Negru. Rîdea cu tot obrazul şi întinerise, încît îl priveau cu uimire din cerdac şi Maruşca, cu obrazul încununat de aurul însorit al cosiţelor, şi Simion care nu se putea hotărî să cheme în ochii şi pe fruntea lui o rază de bucurie, ş-un străin, care zîmbea cu mare stăpînire de sine.

Pe acel străin, de şi încă nu-l întîlnise şi nu-l văzuse cu ochii săi, Ionuţ îl cunoscu numaidecît din vorbele auzite în anii din urmă şi din faimă.

Era un bărbat firav la înfăţişare, cu barba rară, fruntea pleşuvă şi obrazul lipsit de rumeneala sîngelui. Nu părea să aibă mai mult de patruzeci ori patruzeci şi cinci de ani. În obrazul pălit ca de vegheri îndelungi priveau cu putere ochi mari, bulbucaţi şi întunecoşi. Zîmbetul îi era blînd; Ionuţ însă ştia că blîndeţa asta a zîmbetului îl înşeală. Şi-l cunoştea pe acel bărbat din altă înfăţişare a fiinţii lui: căci avea trupul uşor strîmbat cu spetele umflat de un mont într-o parte. Era, cum îi ziceau moldovenii, «ghebosul» — dobîndit de la Radu-Vodă Basarab. Împreună cu averile cucerite la Cetatea Dîmboviţii şi împreună cu Doamnele aduse de măria sa la Suceava.

Îi zicea Ştefan Meşter, boier de neamul lui, ba chiar os din Basarabi, după cît se spunea, care se bucurase de dragostea lui Radu-Vodă, fiindu-i tîlcuitor, învăţător şi sfetnic lui Radu-Vodă. Acel Voievod nu-i spunea altfel decît «nene Ştefane». — dovadă că şi-l ştia rudenie. Altă dovadă părea a fi credinţa pe care dumnealui Ştefan Meşter o arăta Doamnei lui Radu-Vodă Voichiţa şi Domniţei Maria a lui Radu-Vodă, pe care le însoţea de bună-voie în prinsoarea lor la Moldova, şi le rămăsese slujitorul lor cel mai de aproape şi mai de credinţă.

Se ştia acuma întrucîtva că postelnicul de taină al lui Radu-Vodă, dumnealui Ştefan Meşter, îl sfătuise pe Domnul său să