facă altfel de cum făcuse. Căci postelnicul Ştefan Meşter îşi petrecuse o parte din tinereţă la Veneţia, unde învăţase carte latinească, şi o altă parte a vieţii o petrecuse la ostrovul Rodos. După aceea se oploşise un timp la Trapezunt în împărăţia grecilor Comneni, înainte de a pune sub sabie acea împărăţie Mehmet al doilea Sultan. Inima lui îl îndemna să sfătuiască pe Radu-Vodă Basarab a se uni cu Ştefan-Vodă împotriva ismailitenilor, şi întruna îi cetea şi-i spunea, însă Radu-Vodă îl lăsa să vorbească ascultîndu-l cu plăcere; numai cînd a venit vremea faptelor, a făcut cum socotea măria sa că trebuie să facă. Asta i-a adus căderea şi pieirea.

Din pricina curtenilor lui Basarab-Vodă, care mulţi erau în legătură cu begii de dincolo de Dunăre şi din Cetatea Brăilei şi Giurgiului, postelnicul Ştefan, toată vremea cît stătuse la Bucureşti, fusese nevoit să-şi acopere lucrarea lui, şi sfaturile şi gîndurile adevărate, arătîndu-se la ospeţe şi divanuri mai mult ca un cabaz decît ca un postelnic adevărat. De aceea nici nu era scrisă mărturia sa în condicile domneşti.

— Eu nu poftesc a răstigni pe Hristos, a zis el în divan domnesc înainte de pornirea războiului cu Ştefan-Vodă.

Nu s-a ştiut bine ce voia să spuie domnia sa cu aceste vorbe. Căci pe Ştefan-Vodă nu putea nimene, la munteni, să-l socotească drept Hristos. Cu atît mai vîrtos cu cît anume boieri brăileni scoseseră şi o carte de mare ruşine şi ocară împotriva lui Ştefan-Vodă. Atuncea postelnicul Ştefan ar fi spus alte vorbe, anume că «rîsul te rîde şi batjocura te batjocoreşte». Mai pe urmă s-a văzut cam ce înţelege a spune acel boier, cînd s-a aflat că papa, Veneţia şi craii au trimes soli la Ştefan-Vodă pentru războiul creştinilor împotriva lui Antihrist. Atuncea şi-au adus unii aminte că boierul Ştefan a fost învăţăcel la veneţieni şi luptător la Trapezunt.

Cum putea fi oştean un bărbat care, prin voia lui Dumnezeu, se zămislise strîmb, asta iarăşi era lucru ce dădea mult de vorbit moldovenilor. Însă, cumpănindu-l în toată înfăţişarea lui, Ionuţ Jder nu-l preţui mai prejos decît alţi oşteni, căci părea să aibă braţe vîrtoase şi picioare lungi. Încă nu-şi dădea bine samă de ce chiar îi plăcea chipul acelui boier străin.

Se mai aflase iarăşi, de cătră acei care stăruiesc şi socotesc ca să afle toate, că şi porecla postelnicului Ştefan avea un tîlc. Domnia sa era întru adevăr meşter. Îi plăcuse în tinereţă să înveţe la Veneţia nu numai carte latinească; fusese şi ucenic la un ceasornicar. Asta o dovedise în anul care urmase războiului cu Radu-Vodă. Atuncea fiind Doamnele Radului-Vodă pribege şi roabe la curtea din Suceava, nu-l aveau decît pe acel boier ca sfetnic al singurătăţii lor. Aşa că domnia sa a stat toată vremea neclintit în preajma Doamnelor. Şi neavînd ce face alta, ca să-şi mai înflorească timpul, a cerut învoire de la măria sa Ştefan-Vodă ca să întocmească şi să aşeze un ceasornic într-un turn al cetăţii. Deci dîndu-i Ştefan-Vodă bucuros asemenea învoire, postelnicul a mai cerut cîţiva meşteri nemţi de la tîrgul Bistriţei, şi, cu acei meşteri, a întocmit roţile şi zimţii, şi a potrivit celelalte meşteşuguri şi greutăţile, încît acuma ciocanele bat sferturile, jumătăţile şi ceasurile în acel turn, de se aude în toată cetatea.

Toate aceste gînduri fulgerară în lumina minţii lui Ionuţ Jder ca o rîndunică pe dinaintea ferestrei. Cum descălecase la pridvor el şi comisul mare, auzi numaidecît glasul subţiratic al postelnicului:

— Pe vel-comis Manole cine nu-l cunoaşte? Sînt bucuros acuma că văd şi pe prîslea al său, de care am eu osebită trebuinţă. Pînă acuma nu l-am văzut; acuma-l văd, şi-mi place.

— Mă închin cu plecăciune, cinstite postelnice, a răspuns Ionuţ, ploconindu-se.

— Mă cunoşti? S-a mirat boierul.

— Acum mă aflu întăia oară înaintea domniei tale. Sînt gata să te slujesc, jupîne, dacă ai o poruncă mai mare decît aceea pe care am primit-o ieri.

— Poruncă este, răspunse postelnicul Ştefan, privindu-l lung şi cu luare-aminte. Îmi dai învoire întăi să mă închin cu toată cuviinţa în faţa lui jupîn Manole vel-comis şi să mă bucur că-l văd sănătos şi în putere. Îl aşteptăm eu şi comisul Simion de mai mult de un ceas de vreme şi, înainte de a ajunge domnia sa aici, ne-a sosit de devale ştire că a pus un doftor iscusit să-l calce. Prea bine a făcut, căci vine vremea să steie şi săbiile vechi lîngă cele tinere pentru războiul lui Hristos.

Avînd faţa luminată şi împăcată, comisul Manole s-a lăsat îmbrăţişat, cugetînd că numele său are atîta faimă încît a ajuns la marginea pămîntului, de vreme ce acest boier de departe a aflat de el. Îl cunoaşte că-i de la marginea pămîntului pentru că vede că are în îmbrăcăminte ceva deosebit de cît au boierii noştri moldoveni şi munteni. Mai întăi poartă în picioare ciubote cu turetci nalte, ciubote de iuft şi turetci de piele de cerb. Tot din piele i-i straiul scurt, sub care se gîceşte zaua de sîrmă subţire. Poartă la gît cruciţă de aur, atîrnată în lanţug.

Dar cum se face că — fără să-l fi ştiut, fără să-l fi văzut — îl cunoaşte pe nume acest demon de copil, care-i pe lumea asta numai de două-trei primăveri? N-a fi avînd în el vro năzdrăvănie? M-aş teme de el dacă nu mi-ar fi fecior, sînge din sîngele meu.

— Nu te mira prea tare, vel-comise, a zis străinul. Eu sînt Ştefan Meşter, fost boier al Radului-Vodă. Acuma mă aflu slujitor la Moldova. De cînd stau cu domniile lor la Suceava, am putut afla cîte ceva despre unii bărbaţi din această ţară.

Ionuţ Jder se alăturase de bădiţa Simion, ca să-i spuie în grabă că bătrînul a venit cu toate sculele lui de nălbar şi că, după părerea aceluiaşi bătrîn, lui Vizir trebuie să-i scoată o ocă de sînge. Au nevoie aşa, uneori, harmasarii, ca să fie răcoriţi în vremea primăverii. După aceea au să-i toarne pe gît o fiertură de romaniţă cu miere.

Simion a răspuns numai c-o singură vorbă:

— Bine.

Mezinul a trecut la Maruşca, şoptindu-i că comisoaia Ilisafta o doreşte care nu se mai află