— Vai, Ionuţ, a răspuns jupîneasa Maruşca învăluindu-l c-o privire iute, cum ar socoti jupîneasa Ilisafta că nu mă grăbesc să mă cobor în clipă pînă la dumneaei ? aş fi întîrziat, dacă jupînul postelnic Ştefan s-ar fi arătat trudit şi flămînd, însă domnia sa vrea să purceadă numaidecît. Am şi poruncit lui Gheorghe Tataru să-ţi gătească toate.

Astfel s-a săvîrşit, în pripa cea mai aprigă, plecarea lui Ionuţ de la Timiş. Pe cînd jupînesei Ilisafta, la curtea de devale, îi cădea în bobi drum lung cu primejdii.

— Prietene, i-a zis postelnicul Ştefan Meşter lui Ionuţ, ajungîndu-l într-un colţ al pridvorului; ştiu că ieri ai primit poruncă de la prea sfinţitul Amfilohie ca să te înfăţişezi la tabăra de la Vaslui. Îndată ce-au fost purces călăraşii, am ajuns şi eu în tabără, cu carte de la Doamnele mele. Atuncea măria sa Ştefan, sfătuindu-se cu părintele Amfilohie, mi-a dat mie împuternicire şi carte, ca să te ridic şi să te duc la Suceava, pentru slujba Doamnelor.

Iar după asta mergem amîndoi în tabără, la porunca măriei sale.

Jder şi-a repezit cu degetele o pală de păr pe după urechea dreaptă şi a apucat cu stînga cartea domnească. I-a cunoscut pecetea, înclinîndu-se asupra ei şi sărutînd-o.

— După cîtă slovă am învăţat eu la Neamţu la mănăstire, a zis el apoi, cunosc că porunca pe care domnia ta mi-o aduci e întocmai precum scrie aici. Încalic într-o clipeală ş-apoi numai o ţîră zăbovim devale la comisoaia Ilisafta, ca să-i sărut mîna, şi ca să iau de la domnia sa şi să pun la ciochine nişte plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuinţă pe cale.

CAPITOLUL III

ÎN CARE SE ARATĂ CE FEL DE OM E DUMNEALUI POSTELNICUL ŞTEFAN MEŞTER

Al doilea călăreţ, pe care-l cunoscuseră Jderii din cercetarea potcoavelor pe drumul grajdurilor, era un slujitor scurt, îndesat, smead şi peste samă de sprîncenat. Se înfăţişase cu doi roibi bine înşăuaţi, unul cu tacîm mai scump, şi părea că nu se uită la nimic şi la nimeni. Poate mai degrabă pîndea la toate cîte erau în juru-i şi mai cu samă la toţi. Cînd a venit de faţă şi Gheorghe Tatarul, Ionuţ Jder s-a încredinţat îndată că slujitorul postelnicului Ştefan şi-a găsit însfîrşit o aşezare statornică a privirilor. La asemenea cercetări stăruitoare, Tatarul se dovedea cu desăvîrşire nesimţitor.

Întrebînd pe boier, Jder a aflat că, de neamul lui, acel slujitor e alvanit şi-l chiamă Grigore Doda. Postelnicul îl avea pe lîngă sine de treisprezece ani; îl găsise într-un port din Dalmaţia şi-l scosese dintr-o primejdie, cînd seniorii veneţieni pofteau să-l înalţe în furci nu pentru fapte de laudă.

Întîmplarea i-a povestit-o postelnicul Ştefan lui Ionuţ chiar în clipa plecării, înainte de a bea cîte-un pahar de vin înfăţişat pe tabla de jupîneasa Maruşca, şi cînd stăteau gata să iasă din pridvor şi să încalece.

A întrebat postelnicul:

— Dumneata îi dai vin slujitorului dumnitale?

— La drum, niciodată, a răspuns Jder.

— Faci bine, a încuviinţat boierul. Eu nu-i dau, pentru că-şi ia el singur cît îi trebuie de două ori pe an. Din asta i s-a tras şi păţania lui de la Cataro. Se afla coborît de la munte în acel liman; era însetat şi nu văzuse de mult oameni. Atuncea i-a venit hachiţa. A intrat la o osterie în marginea tîrgului, la malul mării, şi a poftit vin dulce negru. Care vin era mai dulce şi mai tare pe acela l-a poftit. Avea în chimir puţine parale mărunte de argint şi a băut vin de acele parale. I-a priit, dar nu s-a săturat. Atuncea a ieşit în uliţă şi şi-a căutat căluţul şi desagii. A poruncit neguţătorului să vie să-i vadă marfa — adică acel cal muntenesc şi burdufurile de brînză. Cîţi bani buni i se poate da pe cal şi burdufuri? a întrebat Gore Doda. Un galbăn venetic ş-un sfert de galbăn, zice neguţătorul. — Şi cît vin negru de care am băut îmi poţi da dumneata pe un galbăn venetic ş-un sfert de galbăn? — Îţi dau cît poţi bea pînă la miezul nopţii, i-a răspuns neguţătorul. Atuncea Gore Doda a dat în mîna stăpînului osteriei marfa, s-a descălţat, s-a desfăcut la gît, şi-a suflecat mînicile, şi s-a pus să-şi stingă arşiţa pe care o avea în el. Cînd au început a i se încrunta ochii, s-a uitat împrejuru-i pe sub sprîncene. Mai erau în osteria aceea destui muşterii. Atuncea Grigore Doda a întrebat dacă se află acolo de faţă cineva mai mare şi mai tare decît el. Oamenii au rîs; el s-a supărat. A rupt în dinţi ulcica din care bea, mă-cinînd-o în măsele, şi a venit asupra tuturor cu grumazul încordat şi cu fruntea plecată. A fost o bătălie nemaipomenită. Scaune, mese şi ulcioare sfărîmate. Asta nu-i nimica: ci braţe şi picioare rupte, capete sparte. Cînd a venit straja, Grigore Doda a sărit asupra străjii. L-au prins şi l-au vîrît sub turnul cetăţii, la umezeală, ca să se răcorească. După ce s-a răcorit, judele i-a lămurit ce făptuise, cîte oase rupsese, cîtă pagubă făcuse. Dacă n-are bani ca să se răscumpere, nu-i rămîne alta decît să plătească cu viaţa. Atuncea m-am amestecat eu, fiind în petrecere în acea vreme la Cataro.

— Dacă-mi îngăduie senioria să-l răscumpăr eu, sînt gata a-l răscumpăra după ce stau cu dînsul de vorbă un pătrar de ceas.

— Bine, mi s-a răspuns; dacă ridicăm asemenea marfă într-o creangă de copac, nu cîştigăm nimic. Dai senioriei peste socoteala pagubei trei bani şi robul e al dumnitale; numaicît în două zile să-l scoţi din pămîntul Veneţiei.

— Să stau întăi de vorbă cu dînsul, am zis eu. Am cerut un sfert de ceas.

— Îţi dăm un ceas întreg.

— Vă foarte mulţămesc, prea cinstiţilor seniori, am adaos eu.

Domniile lor au rîs şi m-au învoit să intru la Gore Doda. L-am găsit pe Gore Doda liniştit, aşteptînd ştreangul. Mi-a spus cum îl chiamă şi de unde-i; că