a fost oştean al Veneţiei şi pe urmă cioban. Că-i vine cîteodată fierbinţeala asta de dă tot ce are pe vin; şi pe urmă se cuminţeşte; pîn' ce-i vine iar. Aşa l-a rînduit Dumnezeu. Dar acuma şi-a încheiat veleatul, căci nu mai are vreme de trăit decît pîn' ce-a fi soarele la amiază. Atuncea are să se înalţe şi are să scoată limba la ceilalţi necăjiţi care rămîn să se chinuiască pe astă lume.

— Ţi-i dragă viaţa?

— Mi-i dragă, dar m-am săturat de dînsa. Am o nebunie şi nu pot scăpa de ea.

— Dar în Dumnezeu crezi, Grigore Doda?

— Cred în Hristos şi în prea curata lui Maică.

— Dar un jurămînt ştii să faci, Gore Doda?

— Ştiu; care jurămînt?

— Să nu mai bei.

— Nu, asta nu pot.

— Atuncea să faci un jurămînt să nu mai bei decît o dată, cînd se înoieşte anul, la luna lui septemvrie zintăi. Dacă juri aşa, te răscumpăr.

— Nu pot nici asta; feleşagul meu e să mă îmbăt batîr de două ori; şi dacă am stăpîn, stăpînul a şti ce să dreagă ca să mă ferească de blăstămăţiile pe care le săvîrşesc; sînt robul său şi are putere asupra mea; să mă lege, să mă puie în butuc, să-mi aşeze străji care să mă privegheze.

— Bine, să fie aşa, am încuviinţat eu. Te învoiesc de două ori pe an, avînd asupra fiinţii tale stăpînire, să-ţi las ori să nu-ţi las viaţa. Şi să fii om al meu de credinţă. Dacă juri aşa, pe cartea sfîntă, pe care o am la mine, şi pe cruciţa asta de aur, eu te răscumpăr de la seniorie.

A jurat şi de-atuncea mi-i slujitor cu credinţă. Nu am a mă plînge de el; numai cînd îi vine vremea, îl las slobod, cîte trei zile şi-l priveghez cu alţi oameni ai mei, fără să ştie el. Însă nu săvîrşeşte ticăloşii totdeauna în aceste zile slobode ale lui. Cîteodată se veseleşte, ori plînge şi arată mare prietenie oamenilor şi cailor; şi pe unii şi pe alţii îi adapă amestecat din vinul lui.

Jupîneasa Maruşca a rîs subţire şi n-a mai îndrăznit să înfăţişeze al doilea pahar oaspetelui său. Vel-comisul Manole s-a veselit rîzînd gros de o întîmplare ca aceea. Unde va fi fiind Veneţia? unde va fi fiind Cataro? Tocmai la marginea pămîntului. Atuncea avea dreptate domnia sa cînd l-a judecat pe acest boier că-i străin şi vine de departe. Însă e creştin ca şi noi şi pare barbat vrednic. Să fie sănătos!

— Să ne vedem cu bine şi cu sănătate, vel-comise, i-a zis venind asupra sa boierul cel străin.

— Dac-a da Dumnezeu, ne-om mai vedea, a răspuns cu îndoială jupîn Manole.

— Domnul Dumnezeu vrea toate cele bune, vel-comise, Dumnezeu îmi dă tovărăşie pe un fecior al domniei tale care văd că ţi-i drag; rînduiala este să ţi—l aduc înapoi.

Plăcută vorbă. S-a luminat puţintel şi obrazul lui bădiţa Simion.

— Trebuie să binevoiască şi măria sa, s-a îndîrjit totuşi jupîn Manole.

Postelnicul i-a atins braţul:

— Pentru Manole Jder şi feciorii săi mila măriei sale e ca o rouă prielnică. Ştii şi dumneata asta, vel-comise; ţi-o spun şi eu. Slujba întru care merge comisul Ionuţ e cea mai plăcută măriei sale. Asta n-o ştie nimeni, însă domniei tale ţi-o pot spune.

— S-o spui şi jupînesei Ilisafta comisoaia, unde ne oprim ca să luăm plăcintele, a rîs Ionuţ.

— Am înţeles; am să mă închin şi dumnisale ş-am să-i spun.

Ionuţ se gîndea: Să vedem cum se descurcă postelnicul de vorbele comisoaiei?

Într-adevăr, după ce-au purces ş-au mers pe sub pădure ş-au coborît la curtea veche de la Timiş, mezinul Jderilor a prins a fi cu luare-aminte, căci jupîneasa Ilisafta îi aştepta în poartă. Îndată a aflat dumneaei că-i slujbă grabnică; îndată a înţeles că nu-i vreme de prăpădit şi s-a întristat; iar cum a aflat de plăcinte, i s-au luminat ochii. Are ochi frumoşi comisoaia Ilisafta, se gîndea Ionuţ, priveghind toate. Şi mai ales glasul i-i ca o strună de argint. Nu vorbeşte repezit cum i-i obiceiul şi ascultă cu luare-aminte ce-i spune postelnicul Ştefan.

— N-avem vreme de descălicat, muţă, hotărîse Ionuţ, ca să facă pe plac soţului său de drum.

Însă postelnicul Ştefan descălecase în pripă şi pusese dîrlogii calului în laba păroasă a lui Gore Doda. După aceea postelnicul Ştefan îşi trăsese de pe mîni nişte mănuşi mari tot din piele. Întăi se mirase de acele mănuşi, pe cale, Jder; acuma se mira comisoaia, încît deocamdată i se legase limba şi era numai ochi.

Dar îndată jupîneasa Ilisafta a boldit ochii de altele.

— Eu am auzit de domnia ta, jupîneasă Ilisaftă, a zis postelnicul. Te văd întăia oară şi sînt bucuros; dar de ştiut te ştiu mai de demult, Eu, dragă jupîneasă Ilisaftă, am umblat în toată lumea asta; şi cît pămînt a dat Dumnezeu oamenilor l-am văzut tot. Cum am ajuns ş-am stat în Ţara Moldovei, m-am uitat la dreapta, m-am uitat la stînga ş-am aflat toate. Mie mai ales mi-s dragi oamenii ş-am aflat îndată ce oameni cu stare şi cuviinţă trăiesc în acest ţinut. Puţini oameni cu stare şi cuviinţă, pe care-i miluieşte măria sa; i-am aflat şi i-am putut număra pe degete. Mai mult decît degetele de la amîndouă mîinile nu mi-au trebuit. Te-aş pofti, dragă jupîneasă Ilisaftă, să nu te osteneşti, căci noi sîntem călători în slujba lui Vodă. Om sta un picuţ în pridvor, dar plăcintele le-a pune Gheorghe Tatarul în desagii lui. Are şi Gore Doda, omul meu, cîte ceva; ce duce el nu-i aşa de bun, totuşi se poate mînca fără să ne primejduim dinţii. Vom sta măcar cît stă apa la bulboană, cum binevoieşti a spune domnia ta; pe urmă încălecăm şi ne-am dus, dar de uitat să ştii domnia ta că tot avem să ne uităm înapoi. Cum ne-a fost vorba în deal, în pridvorul lui jupîn Simion comis, mult n-am a-l ţinea cu mine pe acest comis tînăr; mai curînd ne-om duce, mai curînd ne-om întoarce. Nu rîde, jupîneasă Ilisaftă, şi crede ce-ţi spune un bărbat cu frica lui Dumnezeu. Nu mă duc cu acest comis în tabără la