Vaslui, dragă jupîneasă Ilisaftă; mă duc în altă parte; dacă pofteşti numaidecît şi numaidecît, am să-ţi spun numai domniei tale şi să nu afle nimeni altul, că-l duc la Suceava, unde am cu el treabă, ca să luăm Doamnele de-acolo să le mutăm la Cetate la Neamţu. Aşa-i porunca măriei sale. Îl duc la Suceava ca să vadă lume mai aleasă. Acolo, la Vaslui, în tabăra lui Vodă, numai oşteni. Nu-i chip să vezi ochi şi sprîncene care să-ţi placă. Numai şi numai oşteni. Ş-apoi de la o vreme măria sa îi ţine pe toţi în mare strîn-soare şi nu le dă voie decît o dată pe săptămînă să bea vin, iar zaruri nu le dă voie deloc să joace. Dacă vrei să ştii domnia ta de ce nu le dă voie să joace zaruri, ţi-oi spune-o şi pe asta. Nu le dă voie din pricina arvaniţilor, care n-au noroc la cîştig, şi a nemţilor, care au prea mult noroc; din care pricină alvaniţii s-au stîrnit a-i bate şi a-i tăia pe nemţi. Îţi mulţămim pentru toate, dragă jupîneasă Ilisaftă, mai ales pentru vorbele bune, şi doresc să te găsim sănătoasă.

Jder zîmbea în sine şi-i plăcea cum se petrecuseră toate. Sprinten călăreţ, acest ghebos al Radului-Vodă! Poate că spune prea multe şi mărunte, dar le spune bine.

Acuma tace şi se gîndeşte. La ce s-o fi gîndind? Au ieşit amîndoi, urmaţi de slujitori, în şleahul cel mare care duce spre Cetate şi spre mănăstire. Au călărit repede, fără să se mai uite înapoi; după acea toană repezită, acuma umblă în pas.

I se pare obrazul postelnicului Ştefan umbrit de gînduri.

— Ce zici, comise Ionuţ, îl găsim pe pîrcălabul Arbore sus?

— Socot că-l găsim; dar nu ştiam că avem a sui la Cetate.

— Să mă ierţi, prietene, că nu ţi-am spus chiar din cea dintîi clipă; dar acuma îţi spun. Am la mine carte şi cătră pîrcălab, ca să ne dea slujitori pentru trebuinţele noastre. Am împuternicire ca să cer slujitori de orişiunde, cînd am avea nevoie.

— Să cerem.

— Nu aşa. Eu am nevoie, după porunca măriei sale, de două feluri de slujitori. De puţini slujitori ageri; şi eu mă mulţumesc cu unul. Şi de cîţiva slujitori cu mare virtute. Cei ageri să călăuzească pe cei cu virtute. Cărţile mele mie nu-mi folosesc, dacă domnia ta nu te gîndeşti singur să cauţi ce ne trebuie.

Jder tăcea, aşteptînd.

— Precum ai văzut, urmă postelnicul Ştefan, eu cunosc destul de bine oamenii de la curtea Moldovei. Ştiu de toate isprăvile domniei tale în multe împrejurări. Am văzut în viaţa mea destule isprăvi şi am auzit de mai multe; nu mă sperii de nimica şi nu mi se pare nimica peste fire, pentru că toată puterea şi ştiinţa şi înţelegerea ne vin de la mila lui Dumnezeu şi cît binevoieşte Domnul Dumnezeu atîta putem face. N-am să-ţi spun vorbe înflorite, cum m-ai auzit spunînd altora pînă acuma; am să-ţi spun numai că te preţuiesc cum se cuvine, după toate cîte mi s-au spus.

— Ţi le-a spus măria sa?

— Le-am auzit şi de la Săndrel-Vodă.

Jder întoarse o privire piezişă asupra soţului său şi-l văzu zîmbind.

— Pe măria sa Săndrel-Vodă nu l-am văzut de multă vreme, răspunse Jder.

— Ştiu şi asta; însă aţi fost prieteni. Deci cunoscîndu-te întrucîtva, te-aş pofti, dacă am har înaintea domniei tale, să alegi domnia ta pe acei bărbaţi de virtute de care avem nevoie. Cartea mea face puţine parale, dacă nu-i cine să aleagă ce ne trebuie.

— Să mă gîndesc, răspunse Jder cu supunere.

— Da, comise Ionuţ, şi-n vremea asta eu ţi-oi spune ce mi-a plăcut aici în Ţara Moldovei. La noi, Radu-Vodă miluia şi punea în dregătorii pe nişte oameni de nimic.

Pe cînd la curtea lui Ştefan-Vodă proştii au puţină căutare.

— Eu zic aşa, cinstite postelnice, că să cerem pîrcalabului pe doi cunoscuţi ai mei. Pe unul îl chiamă Samoilă Căliman şi pe celălalt Onofrei Căliman. Dacă-s de rînd la Cetate, să ni-i deie; dacă nu, să ne lese să-i luăm de la casele lor.

— Oameni tari?

— Bărbaţi după cum îi arată porecla, cinstite postelnice: unul e Strîmbă-Lemne şi altul e Sfarmă-Piatră.

— Înţeleg; şi-s buni, mai ales dacă-s feciorii starostelui Nechifor.

— Vra să zică, zîmbi Ionuţ, domnia ta îl cunoşti şi pe staroste?

— Îl cunosc din ce-am auzit; că şi-a făcut de mulţi ani sicriul; ş-acum acel sicriu slujeşte drept corlată cailor.

— Aşa este; şi dintre cîţi feciori are, aceştia-s cei mai vrednici. Cînd or pune ei umărul la o greutate, apoi se cunoaşte.

— Atuncea să-i căutăm şi să-i luăm cu noi. Deocamdată cred c-ar fi de ajuns, adăugind şi cei doi slujitori ai noştri...

— Tataru-i şi mai bun, se mîndri Ionuţ.

— Atuncea Grigore Doda e in fruntea tuturora, zîmbi postelnicul Ştefan. Vreau să-ţi mai spun una, comise. Mi-a plăcut jupîneasa Maruşca.

— Aşa?

— Mi-a plăcut în chip deosebit. Frumoasă şi ciudată muiere. Iar comisul Simion se poartă cu ea cum se cuvine, ca şi cum i-ar fi un juvaer scump. Bine face; şi eu i-aş da un sfat. Cînd o caută undeva, să n-o caute cum caută toată lumea; şi cînd o aşteaptă să facă ceva, să n-aştepte de la ea ce-aşteaptă de la alte muieri. Doamne fereşte, dacă ar fi să se înece jupîneasa Maruşca, în puhoiul Moldovei, apoi ar trebui căutată la deal, nu la vale. Nu te superi, comise, de vorbele mele.

— De ce să mă supăr, cinstite postelnice? Ai întru-cîtva dreptate. Aş vrea să ştiu dacă mînem la Cetate, ori numai poposim şi pe urmă călărim mai departe.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, facem popas, comise Ionuţ. Şi ne-arătăm trudiţi şi ne culcăm. Pe urmă, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, ne sculăm cînd nimeni nu s-aşteaptă şi toţi cred că dormim. Umblăm noaptea, ne hodinim ziua şi intrăm la Suceava fără să ne vadă nimene.

— Se poate asta?

— Eu cred că se va putea, cînd ornicul va bate ceasul al patrulea.

— Bine; eu sînt sub mîna dumnitale, postelnice, şi fac cum porunceşti.

— Şi nu doreşti să cunoşti nimic? Nu doreşti să-ţi dau nici o lămurire?

— Ba da.

— Atuncea întreabă-mă şi