eu am să-ţi spun toate ca unui tovarăş bun. N-am să-ţi cer taină; n-am să te leg cu jurămînt. Tainele se sparg, jurămintele se rup. Cu omul vrednic eu nu mă tocmesc; mă duc cu el şi la cîştig şi la pagubă. Ce vrei să ştii?

— Vreau să ştiu de cine te temi pentru Doamnele domniei tale.

— Care Doamne ale domniei mele?

— Aşa. Doamnele domniei tale. Vrei să le scoţi din Suceava şi să le duci mai la vale cătră Vaslui.

— Aşa este, şopti postelnicul; din porunca lui Vodă.

— Dacă-i porunca lui Vodă, întoarse cuvînt, tot şoptit, Jder, atuncea de cine avem a ne teme? De ce trebuie să dormim ziua şi să intrăm în Cetate la Suceava noaptea, cînd va bate al patrulea ceas? Are a se sfii măria sa de cineva?

— Măria sa n-are a se sfii de nimeni şi de nimic, prietene Ionuţ. Măria sa nu ştie nimic. Primind pe cît se vede o vestire de la Doamnele mele, a dat poruncă să li se împlinească dorinţa. Asta s-a întîmplat acuma patru săp-tămîni; şi dorinţa nu li s-a împlinit; prea cuvioşia sa arhimandritul m-a sfătuit să mai aştept pînă ce-mi dă sfinţia sa de ştire. Acuma măria sa a arătat nerăbdare şi nu mai putem întîrzia. După ce am avut sfat cu prea cuvioşia sa părintele Amfilohie, prea cuvioşia sa mi-a arătat că mutarea trebuie să se facă numaidecît, ca să nu se mînie stăpînul cel mare; dar mi-a dovedit că este ş-o pricină de primejdie.

— Să fie vreun podgbeaz leşesc care pîndeşte asta? N-aş crede; hotarele măriei sale sînt bine păzite.

— Într-adevăr, nu-i de crezut şi nici nu este asta.

— Atuncea să fie un duşman dinlăuntru?

— Nu-i duşman. Dimpotrivă.

Jder tăcu, uimit. Apoi se aplecă asupra postelnicului.

— De asta n-are voie Săndrel-Vodă să se ducă la Suceava? Şi de asta Vodă i-a hotărît să-şi aşeze curte la Bacău?

— Poate să fie şi din pricina asta.

— E o nebunie a lui Săndrel-Vodă?

— N-aş crede. Trebuie să-ţi mai spun că porunca lui Vodă te-a hotărît de la început pe domnia ta ca să ridici şi să duci la Cetatea Nouă pe Doamnele mele. Nici porunca asta a măriei sale n-o putem înlătura. Deci trebuie să duci pe Doamne. Dacă le-ar duce altcineva, cred că n-ar fi primejdie; poate ar fi dacă Săndrel-Vodă şi-a pierdut mintea şi sufletul. Însă dacă le duci domnia ta, e primejdie. Se pare că sînt oameni năimiţi, gata să te lovească.

— Are ceva cu mine? Vrea să-mi ia viaţa?

— Nu; mai degrabă — socotim noi — vrea să te umilească şi să te ruşineze.

Jder îşi încruntă sprinceana şi-şi opri calul. Postelnicul îi apucă mîna.

— Nu te tulbura, comise, şi ascultă pe un prieten al dumnitale mai vîrstnic. Nu-i aşa că v-aţi prins fraţi de cruce? V-aţi prins fraţi de cruce: asta a fost greşeala. V-aţi spus toate tainele. Mai cu seamă ţi le-a spus Vodă Alexandru pe ale sale. Aţi umblat drumuri de dragoste, aţi sărit gardul în grădini unde numai dumneata ai avut norocul să culegi flori...

— Se ştie asta? Şopti cu înfiorare Ionuţ.

— Se ştiu toate; au fost oameni care le-au înţeles şi le-au mărturisit lui Săndrel-Vodă, nădăjduind de la măria sa un cîştig. Pe lîngă asta, aţi ieşit amîndoi la oaste odată şi e greu să se socotească măria sa mai puţin viteaz decît dumneata. Totuşi dumneata ai avut noroace şi izbînzi şi-n războiul tătarilor, şi-n războiul Radului-Vodă, cît s-a zvonit pretutindeni; numele lui Ionuţ Jder bîzîie ca un bondar în toată Moldova. Acest bondar trebuie dat la o parte, căci supără. Cearcă să-l deie la o parte cu vorbe şi nu izbuteşte, căci măria sa Ştefan-Vodă îşi cunoaşte şi-şi preţuieşte oamenii. Vremea trece şi zavistia se adînceşte în sufletul omului ca o drojdie înveninată. Atuncea va fi venit cineva să-l sfătuiască cum ar fi mai bine să înlăture trufia şi laudele dumnitale. Nu te supăra. Vorbele astea nu le spun eu, vorbele astea le spune măria sa. Acuma ştiu că ai vrea să înţelegi de ce a ales acest copil tocmai asemenea împrejurare şi se ţine de ea cum se ţine musca de-un cal sîngerat. A ales-o pentru că mintea măriei sale Săndrel nu-i coaptă, şi pofteşte măria sa să facă ş-o vîlvă urîtă în ţară, să împroaşte această vîlvă şi asupra părintelui său care nu-i face un gust atuncea cînd binevoieşte să-l aibă; şi să se vadă că pofala lui Ştefan-Vodă nu-i fără cusur. Astfel se otrăveşte singur acest prunc domnesc şi din asta a ieşit că avem nevoie de Strîmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră. Mai vrei să cunoşti ceva?

— Îmi ajunge... oftă Jder cu năduh.

—Nu putem ocoli greutatea, urmă postelnicul. Am stat eu şi arhimandritul ş-am cugetat ş-am vorbit. Stăpînului nu-i putem mărturisi nici într-un chip; mai bine să pierim noi decît să-i dregem asemenea pahar. Atunci trebuie să prindem pe făptaş în mreaja pe care ne-o întinde şi să-l ţinem aşa, ca să nu mai făptuiască. Şi nici Vodă să nu ştie nimic. Ha-ha! Te-ai întristat.

— M-am întristat, cinstite postelnice.

— Nu te întrista, căci din prieteniile mari ies duşmăniile cele tari.

La aceste cuvinte înţelepte, Jder îşi înălţă fruntea cătră bolta albastră unde sălăşluieşte stăpînul din veac a toată zidirea. Felurite gînduri îl frămîntau. S-au zbătut în el cu ascuţime îndoieli despre faptele lui de altădată, cînd n-a fost cu credinţă şi dreptate fratelui său de cruce Săndrel-Vodă; însă îşi scutură acele îndoieli, unde era amestecată umbra subţirică a Nastei cu vicleniile dragostei, şi le acopere cu faptele ce săvîrşise, cînd şi-a pus acest cap pentru slujba Domnului şi prietinului său. O desmierdare trece, cum trec aceşti nouri care învăluiesc cerul dinspre munţi; însă credinţa lui a fost statornică şi dreaptă, putînd să-i aducă pieirea, ş-atunci n-ar mai fi ajuns această zi, ş-acest ceas, ş-această clipă, cînd stă şi cugetă cum să-şi apere fiinţa de o mare primejdie.

Nourii care se ridicau dinspre munţi nu treceau uşor şi repede, cum socotise el dintru început, de cînd îi băgase de samă. Încununau cu ceţe despletite anumite piscuri pe care el le cunoştea