din copilărie, iar asta însemna că-i cu putinţă să vie împotriva călătorilor o ploaie grabnică. Slujitorii, care se opriseră în urmă la douăzeci de paşi, descălecaseră, şi Jder înţelegea că Gheorghe Botezatu îndeamnă pe Gore Doda să tragă din desagă dulama pentru stăpînul lui. El se grăbea s-o şi tragă pentru al său.

Se simţea cum sporeşte vîntul din acea parte unde se pregătea şuvoi de ploaie. Tîrgu Neamţu se afla aproape, la o bătaie de săgeată pe drum drept, şi puteau găsi adăpost cu uşurinţă. Însă drumul lor era la Cetate. Nici Cetatea nu era departe; se zărea desluşit cu turnurile şi meterezurile ei în brădet, sub vulturii care hojma o străjuiau. Jder ştia drumul cu ochii închişi: ocolesc pe după tîrg, înspre Oglinzi, ş-apoi prind a sui o potecă trăgănată şi nişte cîrjoaie care-i duc pînă sus.

Întrebarea era, deocamdată, ce caută el acolo şi de ce-l priveşte pe furiş, în asemenea chip, acest boier străin? Plăcut e la vorbă şi toate pare a le spune bine, dar acuma acei ochi mari şi bulbucaţi i se par înşelători. Poate nu-s înşelători; dar e mai cuminte să-şi tragă măsurile. Poate-l duce sus, ca să-l lepede în Cetate. De ce să-l ducă sus şi să-l lepede în Cetate şi-n vreo tainiţă, cînd el Ionuţ Jder e credinciosul cel mai credincios al Domniei? Poate fi şi asta numai dacă postelnicul va fi avînd vreo tainică legătură chiar cu Alexăndrel-Vodă. Vorba a fost dată oamenilor ca să înţeleagă unul ce spune altul; a ajuns însă a fi şi prefăcută şi înşelătoare. Dar dacă acest boier ar fi fost să aibă vreo taină legată cu pruncul domnesc, n-avea nevoie să-i înşire toate cîte i-a înşirat. Ca să-l adoarmă şi să-l lege mai bine?

Dintrodată îl văzu pe postelnic rîzînd cu dinţi ascuţiţi şi rari, şi avu ca o sfială, pe care îndată şi-o stăpîni strîngîndu-şi fălcile. Postelnicul rîdea şi-l privea drept.

— Ai dreptate, comise Ionuţ, să ai gînduri şi îndoieli; gîndeşte-te bine, ca să te scuturi de nedumeriri.

— Mă lăs în sama lui Dumnezeu, răspunse Jder întunecat.

— Eu zic să te laşi în seama lui Dumnezeu după ce îţi rînduieşti pază, căci de-aceea a pus Dumnezeu minte în fiinţa noastră.

— Potrivit cuvînt.

— Ce facem? Suim la Cetate?

— Suim la Cetate; însă pe urmă nu mai putem ieşi; la un ceas după asfinţitul soarelui se închid porţile; iar noi era vorba că ieşim şi ne ducem mai departe.

— Ieşim şi ne ducem, comise; cărţile mele sînt chei care descuie toate porţile. Deocamdată văd că stăm pe loc. Dacă ar fi să fiu viclean cătră măria sa Ştefan-Vodă, ar însemna că sînt viclean cu Doamnele mele. Dacă n-aş fi credincios pînă la moarte Doamnelor mele, nu m-aş afla în acest ceas în Ţara Moldovei. Doamnele mele fiind sub mîna şi sub prietenia lui Vodă, eu nu pot cunoaşte drept stăpîn decît pe măria sa Ştefan. Ce spun eu acuma se chiamă rînduială loghicească. Gînditu-te-ai la asta de cînd te tot uiţi la acei nouri?

— M-am gîndit.

— Bine ai făcut. Şi să te mai gîndeşti la alta. După cît venin a clocit zavistnicul dumnitale, dacă braţul meu ar fi în slujba sa, atunci cel mai lesne ar fi fost să pun în lucrare acest junghi subţire şi ager, pe care-l port sub cingătoare. Lovindu-te din dreapta, n-aveai cînd să te aperi, fiindcă eşti stîngaci. Această armă au iscodit-o italienii tocmai pentru asemenea slujbă, cînd domnii lor poftesc să-şi împuţineze prietenii.

Cu aceste vorbe, postelnicul trase scurt stiletul şi-l înfăţişă zîmbind lui Ionuţ:

— Ţi-l dăruiesc domniei tale. Poate-ţi va fi vreodată de folos.

Ionuţ primi arma şi, zîmbind, o cîntări în palmă. Apoi şi-o trecu în chimir.

— Mulţămesc, cinstite postelnice. Cît am grăit eu, cît ai grăit domnia ta, cît s-au îmbulzit nourii, eu am stat şi m-am gîndit. Cîte îndoieli voi fi avut, toate am să le dau pe apa Ozanei. Nu mi-a mai rămas decît teama de primejdia care mă ameninţă şi vreau să mă apăr de toate.

— Se vede că la domnia ta teama, cum îi spui, şi hotărîrea merg deopotrivă. Între ele, se alege îndrăzneala.

— Văd eu că mă cîntăreşti bine şi mă preţăluieşti. Aşa încît iată ce m-am gîndit eu, cinstite postelnice. Cu poruncile pe care le ai la mînă şi cu slujitorii aceştia doi, domnia ta binevoieşte a sui cît de degrabă la Cetate, cerînd acolo pîrcălăbiei pe feciorii lui Nechifor Căliman cu numele Onofrei şi Samoilă. Eu, în vremea asta, mă reped la un frate al meu mai mare, părintele Nicodim, monah la sfîntă mănăstire Neamţu. Mă sfătuiesc cu el şi nădăjduiesc şi-n el sprijin. Cel mult în trei ceasuri sînt înapoi şi domnia ta m-aştepţi cu slujitorii într-un loc pe apa Ozanei care se chiamă Bradu Mare. Acolo te găsesc şi acolo ne-a fi masul. Dormim un somn bun cît or paşte caii în prund şi s-or hrăni, şi cătră miezul nopţii, cînd răsare luna, ne mişcăm spre Suceava.

-— Aşa să fie, răspunse postelnicul Ştefan; dar domnia ta; ia-ţi slujitorul; poate să-ţi facă trebuinţă.

— ÎI lăs zălog... zîmbi Jder.

— Ca să mă privegheze?

— Atuncea-l iau. Se dovedeşte că cerbii cei vechi sînt mai tari decît suliţarii. Gheorghe Botezatu ţi-a arăta numai calea, şi pe urmă vine după mine.

S-au veselit privindu-se cu voie bună, apoi au stat un timp ca să vadă cum se înalţă o măreţie de nouri asupra soarelui.

Pînă la asfinţit mai erau patru ceasuri. Jder încalecă şi porni spre sfînta mănăstire. Postelnicul Ştefan mai aşteptă un timp urmărindu-l din ochi cum se duce, apoi, zîmbind încă de plăcerea pe care o simţea pentru acel june, făcu semn Talarului s-o ia înainte şi se îndrumă spre Cetate.

 

 

 

CAPITOLUL IV

CĂLĂTORII DE NOAPTE

 

La Cetate, pîrcălabul Arbore era lipsă. Ieşise de la amiază coborînd la Vînători, ca să facă sfat cu starostele Nechifor pentru o lucrare de parcane deasupra rîpii de cătră Ozana, unde se arătaseră risipituri într-un corn de zid. Era nevoie de oameni, de cai şi de căruţe, ca pentru o asemenea lucrare domnească, la care