A ieşit la poartă ajutorul pîrcălăbiei, dumnealui şatrarul Neculai Mereuţă de la Pipirig. - om mititel şi rotunjor, cărunt şi cuviincios. A poruncit să se lese puntea pe lanţuri, a trecut la oaspete, i-a cunoscut îndreptările şi l-a poftit la arhondaric.

Postelnicului i-a plăcut priveliştea dintre ziduri. A văzut străjile de nemţi la toate turnurile şi a cunoscut toate rînduielile cetăţilor tari, ca şi cum ar fi fost vorba de război într-un ceas. Însă era vreme de pace, slavă Domnului Dumnezeu, şi şătrarul Neculai a făcut numaidecît dovadă de această stare binecuvîntată, poruncind slujitorilor de la cămările oaspeţilor s-aducă în pripă pită, brînză şi vin.

Nişte năcăjiţi slujitori de cetate, care întruna stau treji şi cu grijă, nu se pot lăsa leneviei mîncărilor şi iscusinţei cuhniilor: aveau numai dulceaţă gata de la oi, lanuri şi vii. Această dulceaţă o aveau însă cu îmbielşugare, şi postelnicul Ştefan nu s-a lăsat poftit de două ori. După aceea şi-a arătat din nou dorinţa şi porunca.

— Şatrare Neculai, te poftesc să cunoşti de iznoavă acele două lucruri pentru care am venit eu aice, să le înştiinţez pîrcălăbiei.

— Am înţeles, cinstite postelnice. Sîntem gata să primim, după porunca luminăţiei sale, pe măriile lor Doamnele Radului-Vodă. Avem două cămări văruite şi repezim ştire să ne vie două ţigănci de la Dumesnicu.

— Au şi măriile lor slugi.

— Ştiu, altfel nici nu se poate. Iar pentru cei doi slujitori, Onofrei şi Samoilă a lui Căliman, cată să văd întîi dacă-s de rînd, fiind amîndoi slujitori cu schimbul, alăturea de nemţi, care aceştia nemţi stau obştit între ziduri. Numai cînd şi cînd ies, ca să se îmbete în tîrg. Atuncea fac oarecare zarvă, dar pîrcălăbia îi ţine strîns.

— Atuncea vezi, şatrare Neculai, dacă-s aicea acei doi slujitori.

— Vrei să-i iei cu domnia ta?

— Îi iau cu mine. Ţi-am arătat porunca pentru slujitorii de care aş avea nevoie.

— Am văzut şi m-am închinat, numaicît ar fi bine s-aşteptăm şi pe dumnealui jupîn Arbore pîrcălab.

— Să-l aşteptăm, nu zic ba; am plăcere să-l văd; dar pînă la asfinţitul soarelui eu trebuie să fiu ieşit dintre ziduri, aflîndu-mă pe drumul Sucevii. Înţelegi domnia ta?

— Înţeleg; altfel nici nu se poate. De venit, vine.

— Aşa. Atuncea, şatrare Neculai, eu aştept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte şi pînă ce beau o cupă de vin în sănătatea domniei tale. Şi pînă ce s-a da orz cailor.

— De cai am avut eu grijă chiar dintru început, cinstite postelnice. Iar vin poţi să bei şi două cupe, avînd gust să nu rămîn eu mai prejos, şi poftind să închin şi eu, pentru oaspete.

— Cît om bea a doua cupă, să fie aicea în pridvor Samoilă şi cu Onofrei, ca să-i cunosc.

— Apoi da, altfel nu se poate. Dacă-i pe grabă, s-a face şi asta.

Cînd, după a doua cupă, s-a poruncit feciorilor lui Căliman să se înfăţişeze la domnia sa postelnicul Ştefan, s-a văzut că pragul de sus al uşii era prea scund pentru ei şi, cînd s-au închinat postelnicului, se frecau la frunte cu palmele.

Postelnicul i-a privit lung. A clătit din cap. A zis:

— Bine. Pregătiţi-vă cai, straie şi arme.

— Da' de ce? A îndrăznit a întreba Onofrei.

— Căci am venit cu poruncă să vă ridic în slujba Domniei.

— Apoi om merge, a grăit tot Onofrei cu glasu-i gros.

Samoilă a adaos subţire, parcă-şi prefăcea glasul într-adins:

— Armele le-avem; dar caii şi schimburile-s devale la tătuca.

— Vă coborîţi acasă la tătuca şi le luaţi. Vă poruncesc să faceţi asta într-o clipeală. Şi să vă înfăţişaţi la Bradu Mare pe Ozana, unde v-aşteaptă comisul Ionuţ Jder. Cînd a asfinţii soarele, să fiţi acolo.

Cei doi Călimani şi-au întors nasurile unul cătră altul şi s-au bucurat arătîndu-şi dinţii.

— Auzi, bădică, a mormăit Onofrei, că mergem cu comisul Ionuţ.

— Am auzit, că doar nu-s surd. Place-mi şi bine-mi pare. Are să se bucure şi tătuca.

Cînd să se întoarcă ei şi să se ducă, postelnicul a poftit să le mai puie o întrebare:

— Care-i Strîmbă-Lemne?

— Eu, s-a fudulit Samoilă.

— Atunci Sfarmă-Piatră e Onofrei.

— Aşa-i, s-a bucurat Onofrei, mirîndu-se că acel boier străin l-a gîcit aşa de bine. Apoi de-acu nu mai aşteptăm, bădică; să ne ducem să-l găsim pe comis.

— Întîi să vă gătiţi toate şi pe urmă să vă duceţi, că dumnealui nu-i la Brad decît după asfinţitul soarelui. Aţi înţeles?

— Am înţeles şi ne închinăm cu plecăciune, şi-a subţiat glasul Samoilă Strîmbă-Lemne.

Postelnicul a privit în urma lor şi a oftat, punînd mîna pe cupă.

— Vrednici slujitori, a zis domnia sa, slabi de minte, însă tari de virtute.

— Altfel nici nu se poate, aşa precum i-a lăsat Dumnezeu, a încuviinţat şătrarul Neculai Mereuţă.

După ce s-au pus în rînduială toate şi boierul pîrcălab nu s-a întors — aşa fiind socoteala celor ce se duc numai pentru prea puţină vreme — postelnicul Ştefan a poftit să plece. Şătrarul Neculai ar fi poftit să-l mai ţie; însă una din breslele boierului străin fiind ornicăria, domnia sa învăţase a cunoaşte ceasurile şi pe vreme de nour, şi pe vreme de noapte.

Trecuse o ploaie grabnică, cum sînt ploile de la munte, şi se stîrnise vînt. După cum şuşuia vîntul în brazi şi se alina, şi iar pornea şi se alina, se cunoştea că înserarea va veni cu linişte.

— E al doilea ceas, a zis postelnicul. Asfinţeşte soarele şi trebuie să mă aflu la locul poruncit de tovarăşul meu. Rămîi cu bine, şatrare. Sănătate bună boierului pîrcălab.

Postelnicul Ştefan Meşter a coborît cît a putut mai grabnic ş-apoi a luat apa Ozanei în sus de-a dreptul prin gîrle şi scruntare, pînă ce-a văzut de departe, pe malul din dreapta rîului, un brad cum nu se găsesc mulţi pe lumea asta. Stăpînea cu streşini dese o arie cît o stînă cu tot cu ţarc. Doi cai păşteau nu departe de brad şi între ei stătea scrisă pe zare, neclintită, fiinţa tătarului.

De şi era de mai înainte încredinţat că-şi găseşte la locul hotărît tovarăşul, postelnicul Ştefan s-a bucurat şi şi-a îndemnat roibul cu vioiciune. Jder îşi trăgea