pe el straiele. Se spălase în Ozana de toate îndoielile şi prinsese sub malul bulboanei şi doi păstrăvi. Îi pusese pe jăratic la focul din preajmă. Acel foc, nelipsit de la toate popasurile pămîntenilor din această parte de lume, arde cu vioiciune şi veselie, hrănit din toate vreascurile poienilor şi din toate viiturile de pe prund şi din toţi copacii uscaţi şi dărîmaţi, pe care nu-i ştie şi nu-i mai socoteşte nimeni. E un foc care usucă de toate umezelile, care te mîngîie în mîhnire şi te ocroteşte în somn.

— Am la aceşti păstrăvi, a strigat Ionuţ, şi pită mănăstirească şi vinars de la bădiţa Nicoară.

— Fii sănătos şi ferice, i-a zis voios ghebosul Radului-Vodă, privind cu plăcere acel trup ieşit ca dintr-o apă vie din unda rece a Ozanei. Nu-mi spune ce-ai făcut; ştiu că toate le-ai făcut bune. Am văzut pe Strîmbă-Lemne şi pe Sfarmă-Piatră şi pot spune că ştii alege. Dacă ar fi fost mai ageri, ni s-ar fi potrivit mai puţin, căci treburile noastre n-avem nevoie să le ştie şi să le cunoască prea mulţi.

— Adevărat; însă bădiţa meu părintele Nicodim le cunoaşte.

— Să fie şi părintele Nicodim sănătos, dacă ne vine într-ajutor.

Jder a încuviinţat din cap. Părintele Nicodim le era într-ajutor. Adăugind şi baia, şi focul şi tinereţa, era acum cu desăvîrşire înseninat. A poftit cu dragoste pe tovarăşul său la foc. Ş-au stat aşa privind cum se împuţinează lumina. Tăceau şi ascultau vîntul, din ce în ce mai domolit şi mai ostenit.

— Eu am venit de la munteni cu un tovarăş, a început într-un timp a povesti postelnicul. Eu am venit cu un tovarăş care se afla mai de mult slujitor Doamnelor. Rînduiala sa era să tacă prea puţin. Dar după obiceiul curţii Radului-Vodă acest Gavriluţă nu era obişnuit să lucreze prea mult cu mintea. Aşa că, din pricina lui, de multe ori Doamnele mele s-au fost aflat în suferinţă. Acuma domniile lor l-au depărtat şi Gavriluţă postelnic Micşan a intrat sub pielea portarului Sucevei şi trăieşte bine, pe cît aud. Părere prea bună are acest Gavriluţă postelnic despre obrazul şi trupul său şi cum vede o muiere frumoasă, se socoate numaidecît Făt-Frumos. Şi-i cîntă Ilenii Cosinzenii verzi şi uscate. Aşa cînd a văzut în Suceava, în toamna trecută, pe Candachia cumnata domniei tale, aşa de tare s-a bucurat încît s-a pregătit s-o fure şi s-o ducă. Moare de dragoste, i-a spus el jupînesei Candachia, şi pofteşte pe jupîneasa Candachia să fie miloasă. Atuncea acea jupîneasa vicleană s-a învoit, numaicît l-a rugat frumos şi pe postelnicul Gavriluţă să-i aducă răvaş şi poruncă cu pecete de la Vodă. Întîi Gavriluţă a rîs; pe urmă jupîneasa Candachia l-a îndemnat să nu rîdă şi l-a poftit să-i aducă numaidecît ce-i cer dumneaei. Aşa de ruşinat nu i s-a părut niciodată lui Gavriluţă c-ar fi fost. Şi mi-a mărturisit că atuncea cînd s-a despărţit de acea jupîneasa nemilostivă, a simţit în nări putoare de pucioasă. Bun păstrăvul dumnitale, iar după asemenea păstrăv, vinarsu-i minune.

— Pregăteşte şi bădiţa Nicoară opt oameni şi cu cuvioşia sa nouă... a zis încet Jder, din preajma focului unde stătea întins pe dulamă.

— Prea bine, a răspuns postelnicul Ştefan Meşter.

Au stat tăcuţi după aceea în pacea înserării, întinşi cînd pe-o coastă cînd pe alta în preajma focului, ca să treacă din ei în pămînt şi-n fum truda zilei. Se apropiaseră de foc şi slujitorii. Mai tăcute momîi decît aceşti slujitori nu s-au aflat pe lumea asta. Tăcerea n-a fost decît prea puţin întreruptă cînd s-au înfăţişat Samoilă şi Onofrei, cu caii şi armele, şi schimburile la subsuoara stîngă. Chitiseră să le rînduiască în desagi, la foc, ceea ce au şi început a face cu mare hărnicie, oprindu-se şi oftînd din cînd în cînd, şi trăgînd cu coada ochiului la Ionuţ, comisul lor.

— Cum vi-i habarul? I-a întrebat Jder.

— Bun, au răspuns ei într-un glas. Ş-au prins iar a se cioşmoli şi a îndesa. Cînd s-a făcut întuneric, s-a mai auzit un cîne lătrînd undeva într-o margine de sat, departe. Pe urmă s-a întins ca o zgură pe ape, şi-n cer s-au aprins două stele între două pîlcuri, de nouri. Caii au strănutat cu putere în iarbă, unii mai aproape, alţii mai încolo, pe urmă s-au alinat, rămînînd neclintiţi. Tătarul s-a desprins de la foc, ducîndu-se nesimţit spre ei. Cînd să deie geană-n geană, furat de dulceaţa somnului, Jder a auzit glasul lui Onofrei, care-i supunea o mare nedumerire a lui, despre o istorisire mai de demult a starostelui.

— N-ai mai aflat domnia ta ce să fi fost aceea, comise?

— Care?

— Întîmplarea aceea pe care o povestea tătuca, pe cînd se afla cu jupîn Manole în Ţara-de-Jos, la Catlabuga. Zice că pe-un cîmp lung cît lumea asta, umblau mistreţi negri, în ciurde, spre apă. După acei mistreţi negri s-au înşirat călăreţi fără cap. Apoi, după asta a trecut un zbor de corbi care a înegurat cerul. A văzut ş-o bătălie între vulturi hoitari şi pleşuvi la malul Catlabugei.

— Mai multă spaimă e pentru cele auzite, decît pentru cele văzute, a murmurat postelnicul, şi Jder a simţit că lunecă în somn.

A deschis ochii cînd, din răsărit senin, a prins a-i bate în pleoape luna înjumătăţită. Gheorghe Botezatu Tătarul se afla în picioare între el şi foc. O clădărie de jar părea o altă lună mai mare în întunericul luncii.

De sub poclada lui, postelnicul Ştefan a ridicat fruntea, cercetînd împrejurimea.

— Gata, a zis el la semnul lui Jder; pîn' ce-a fi bine, văd că nu-i rău. Ce-ai visat?

— Am visat pe cineva care zicea că mi-i prietin şi de aceea poftea să mă mînînce de tot.

— Eu ţi-oi răspunde, comise, că sînt bune şi visurile, fiind numai înşelări şi închipuri. Doresc să aflu unde-s feciorii lui Căliman.

Răspunse Gore Doda într-o limbă trăgănată si încîlcită:

— Aicea Căliman amîndoi; mîncat; acuma caută cală.

Numărîndu-se călăreţii şi aflîndu-se şase, au trecut înapoi prin vad Ozana, la lumina lunii. Gheorghe Botezatu a luat-o înainte pe drum bine cunoscut de el, pe sub Cetate şi pe drumul Oglinzilor. Au ieşit între nişte fînaţuri