fără sfîrşit şi într-o linişte neclintită. Din cînd în cînd năluceau ape în depărtări. Ei se duceau cu grabă spre şesul Moldovei şi tăceau; mai ales Samoilă şi Onofrei îşi ţineau fălcile încleştate, avînd ştiut că-i primejdie să slobozi cuvînt la miezul nopţii. Atuncea stau înlănţuite vîrtejurile şi nu-i cuminte să le tulburi. Atuncea păşesc pe iazuri ştimele, ca nişte muieri subţiratice înfăşurate în borangicuri alburii.

Au trecut Moldova la Bogdăneşti şi s-au tot dus în răsărit, pe cînd luna rămînea în urmă tot mai cătră asfinţit. Spre ziuă au auzit cîntînd cucoşii în sat la Nimirceni şi au poposit subt o dumbravă. Cînd s-a zărit de ziuă, au intrat sub poala pădurii celei mari şi şi-au căutat loc de hodină. Au stat nevăzuţi toată ziua, ca şi cum locul pe unde intraseră ei fusese o boltă spre alt tărîm. Apoi cum s-a învineţit şi s-a înegrit amurgul, au ieşit printr-o vîlcea ferită tot cu aceeaşi rînduială — Botezatu înainte. La al patrulea ceas al nopţii au fost în preajma Cetăţii Sucevii.

Înainte de a se apropia de porţi, s-au oprit; Jder şi postelnicul Ştefan s-au apropiat cap lîngă cap, sfătuind şoptit. După înţelegerea avută nu trebuiau să se arate la căpitanul porţii decît ei doi. Cînd bate ceasul al patrulea în turn, se înfăţişează, şi căpitanul ştie că se întoarce postelnicul Ştefan Meşter cu poruncă de la Vodă. Le dă drumul şi priveghează să se ţie poarta deschisă pînă ce ies cu Doamnele Radului-Vodă. Caii au fost pregătiţi. Este de mai înainte poruncă să fie ţinuţi gata la acelaşi ceas, în fiecare sară. Au pe dînşii tarniţi munteneşti şi poclăzi moi. S-or osteni Doamna Voichiţa şi domniţa Maria să încalece bărbăteşte, că alt chip nu-i. În paturi de atlaz purtate în părîngă de robi negri, ca la Ţarigrad, nu s-a pomenit să umble Doamnele în Ţara Moldovei; iar carăle pardosite cu scorţuri şi carîtele nu sînt bune decît pentru o ieşire scurtă de petrecere, pîn' la o pădurice, ori pînă la o mănăstire.

Aşa că Doamna şi Domniţa au a face un drum trudnic. Întăi Doamna Radului-Vodă a stat mult la îndoială, fiind slăbită la inimă de mîhnirea şi văduvia sa. Însă domniţa Maria s-a arătat aşa de doritoare şi a ciocănit atîta pe maică-sa, încît Doamna s-a înduplecat. N-are ce face alta; trebuie să se deprindă cu gîndul că tinereţele sînt nebiruite ca şi puhoaiele de primăvară.

— Se miră Voichiţa-Doamna de asta, zicea postelnicul, însă eu nu mă mir. Ca şi Maruşca a lui jupîn Simion, e plină această domniţă de demoni ai împotrivirii. În loc să-l urască pe Ştefan-Vodă pentru că a prigonit pe Radu-Vodă tatăl domniei sale, şi i-a ridicat comorile şi i-a deşertat seraiul, domnia sa Domniţa, dimpotrivă, se uită la el cu uimire şi nu poate suferi să treacă vreme fără să-l vadă. Deci pofteşte să fie aproape de Vaslui. S-a tînguit, s-a zbătut, a trimes carte cerînd răspuns, şi s-a făcut, — după o vorbă a frîncilor: că ce vrea muierea vrea şi Dumnezeu.

I se mai luminaseră lui Jder şi alte nedumeriri. Pe cale, trebuie pază şi fereală pentru pricini înţelese şi lămurite. Dar de ce taina asta în Cetate, la vreme de noapte, cînd cîntă întîia strajă cucoşii, şi strigă nemţii din turnuri bătînd cu mînerele suliţilor în pardoselile de stejar?

Ca să nu se tulbure prea tare Doamna Maria greaca.

Postelnicul crede, însă, că orice s-ar face, muierile află tot ce se întîmplă pe lumea asta. Deci Domniţa Maria cea tînără iese rîzînd, iar Doamna Maria cea veche rămîne suspinînd.

Aşa umblă treburile în astă lume degrab-trecătoare. Dragostea nu îmbătrîneşte; numai oamenii se ofilesc şi trec. Mai spune postelnicul şi alta: după cum vinului i-i dat să-l bea numai voinicii, asemenea şi dragostele, nu priesc oricui. Însă lui Ştefan-Vodă îi priesc, fiind măria sa blăstămat aşa.

Şi mai adaogă postelnicul, zîmbind cătră Jder:

— Cum aş putea să dau eu cu pietre într-asemenea pom înflorit?

63

Cei doi boieri s-au apropiat de poartă cînd a sunat din turn ornicul cel nou. A bătut de patru ori. S-au auzit îndată şi chemările străjilor, iar luminile de la toate cămările cetăţii s-au stins.

Căpitanul Hulpe era la poartă. A cunoscut pe Ionuţ şi pe postelnicul Ştefan. Pentru mai bună încredinţare, a mai cercetat o dată, în cămăruţa lui, la lumină ascunsă de opaiţ, pecetea domnească. Pe urmă, l-a poftit pe postelnic să meargă cu el la domnia sa marele portar, care-l aşteaptă.

— Este cumva pricină de întîrziere, căpitane Hulpe? S-a îngrijat boierul Ştefan.

— Asta nu poate fi, jupîne, a răspuns dîrz căpitanul. Slujba măriei sale e fără cusur. Numaicît aşa-i rînduiala; şi pofteşte domnia sa hatmanul să-ţi deie strajă pe cale. Am gătit zece călăreţi, pe care i-am ales eu singur.

— Socoţi dumneata că era nevoie de atîta grijă?

— Nu socot eu; socoate hatmanul.

Hulpe rînjea la lumina opaiţului, şi pipăia încă o dată peceţile, avînd mutra dihăniei al cărei nume îl purta. Jder îi făcu un semn cu ochii, holbîndu-se la el, dar îndată înţelese că portarul a băut un pahar de vin înaintea culcării şi drept aceea îşi sloboade mai mult decît se cuvine limba. Se sumeţeşte mai ales, faţă de acest boier străin, după cum e uneori năravul moldovenilor.

Aştepta răspuns de la postelnic şi se bucura de mai înainte, ca de-o bună împunsătură ce se cuvenea acelui oştean buiac, care-i întîrzie.

Însă postelnicul Ştefan s-a supus numaidecît, stăpînindu-şi vipera limbii. Se pregătea să-l urmeze pe Hulpe. Îi trecu şoptit lui Jder porunca sa.

— Comise Ionuţ, pas la măriile lor, la cămările cele nouă de sub Nebuisa.

— Măriile lor aşteaptă, a rînjit iarăşi Hulpe; şi sînt gata şi caii, la scară.

— Comise Ionuţ, a adaos postelnicul, ca şi cum nici n-ar fi auzit vorbele portarului; închină-te la măriile lor şi spune-le că sînt şi eu în clipă acolo. Ajută-le să încalece. Altcineva să nu cuteze a pune mîna.

Ionuţ Jder s-a dus cu inima bătînd spre turnul Nebuisei, la cămările cele nouă. De ce-i bătea inima, înţelegea. Căci îşi avea şi el, ca măria sa Vodă, blăstămul său. În puţinii săi ani, nu i