se întîmplase numai o pricină de năcaz pentru asemenea aprindere ce-i vine fără samă. Aşa-i Pehlivan, copoiul său cel cu bot zbîrlit, cînd adulmecă urma de căprioară: ţăhneşte vesel şi parcă-i pare bine. Dar Jder socoate că a ajuns acuma să aibă în el şi stăpînirea cea de trebuinţă.

Văzu limpede, prin întuneric, caii. Doi căluţi munteneşti, cu tarniţile pe ei. Un slujitor îi priveghea. O umbră era în capul scărilor la cerdac.

— Unde-i domnia sa postelnicul? A întrebat acea umbră cu glas subţire.

Era o slujitoare de la cămările Doamnelor. Pe semne că vedea prin întuneric, ca mîţa...

— Vine şi postelnicul, a răspuns potolit Jder. Să bine-voiască a pofti măriile lor, să încalice.

— Dumneata eşti, comise Ionuţ?

— Eu sînt, s-a bucurat Ionuţ, fără să ştie cine anume îl întreabă. Asta-i plata dulce a oamenilor cu faimă, adaose el în sine, gîndindu-se la didahiile postelnicului. Am să ajung şi eu filosof.

— Cum ai spus, comise Ionuţ?

— Am spus să pofteşti pe măriile lor să încalice.

Însă Jder cuprinsese umbra ş-o ţinea. Acea umbră rîdea tăcut; o simţea în vîrful degetelor. Şi ca şi o umbră s-a desprins uşor şi s-a mistuit în cămări.

S-au auzit nu mult după aceea şoapte şi două momîi în hobot s-au arătat păşind repede. Şi-au aplecat capetele, ca să vadă pe comis. Au coborît treptele. Jder s-a închinat şi s-a tras lingă cel dintîi cal punînd un genunchi în pămînt şi întinzînd braţul. Una din momîile cu hobot i-a cuprins mîna, a păşit uşor pe genunchiul său şi s-a aburcat pe tarniţă, fîlfîindu-şi îmbrăcămintea de şiac subţire.

Asta trebuie să fie domniţa cea tînără, îşi făcea socoteală Ionuţ, căci se grăbeşte.

A îngenunchiat şi pentru a doua momîie. Apăsarea i s-a părut mai grea. Asta trebuie să fie Doamna Voichiţa.

— Gata? S-a auzit întrebarea postelnicului între urechile cailor.

Postelnicul Ştefan sosise nesimţit.

— Gata, a răspuns Jder. Putem porni.

Caii munteneşti nu erau potcoviţi şi nu pocăneau pe aria curţii. Jder i-a dus de căpestre şi i-a scos prin poarta pe unde intrase. Căpitanul Hulpe nu s-a mai arătat. Căpitanul Hulpe e la mustrarea hatmanului, a cugetat Ionuţ. A închis canaturile după el un slujitor de rînd. Pîlcul de călăreţi orînduit de hătmănie aştepta dincolo de punte. Cînd Jder a încălecat şi a cunoscut lîngă el pe postelnic şi a văzut pe Botezatu trecînd înainte, şi pe Gore Doda ocolind ca să rămîie în urmă, şi pe Călimani în laturea căluţilor, s-a simţit deodată împuns pînă în creştet de trufie. Şi în acelaşi timp parcă i s-ar fi ascuţit privirea şi mirosul, şi i s-a uşurat fiinţa. Asta era puterea lui pe care o întrebuinţase în atîtea rînduri, de multe ori cu nebunie, fără să şi-o stăpînească. Însă acuma se afla cu el un om care judeca rece, a cărui minte era ca sclipirea unui olmaz; deci trebuia să-şi privegheze fierbinţelile, dovedind că a trecut peste răstimpul buiac al juniei.

— Călăreţii hătmăniei au poruncă să ne petreacă pînă la Neamţu, i-a dat lămurire şoptită postelnicul Ştefan. Deci şi hatmanul crede că Doamnele se vor aşeza la Cetatea Neamţu. Şatrarul Mereuţă e încredinţat şi el de asta. Hotnogul cu aceşti călăreţi deasemeni. Numai o fiinţă va fi putut afla că porunca e să ne oprim tocmai la Roman, la Cetatea Nouă. Acea fiinţă e fratele de cruce al domniei tale.

— Înţeleg, răspunse Jder. Îţi pot da încredinţare, cinstite postelnice, că nu sînt cu luare-aminte numai în ceasul dintîi. Am eu un căţel de vînat cu numele Pehlivan, şi mă gîndeam mai nainte că-s ca dînsul în unele privinţi. Pehlivan nu părăseşte niciodată urma, prin ploaie, vînt, zăduf. A purtat căpriorul jumătate de zi fără a slăbi şi tot mai îndîrjit; cînd mi l-a adus ş-a căzut căpriorul, a căzut şi el. Aşa n-am să-mi aflu eu hodină pînă la Cetatea Nouă.

— Eu îmi urmez gîndul meu, comise Ionuţ, grăi liniştit şi cu acelaşi glas scăzut postelnicul Ştefan. Bănuiesc că truda noastră n-are să fie în noaptea asta. În zori de ziuă sîntem la Neamţu. Truda noastră are să fie după ce purcedem de la Neamţu. Cum înserează, cum află pîrcălabul Arbore că oaspeţii săi domneşti nu i-au fost decît oaspeţi de-o zi. Într-un pătrar de ceas Doamnele ies de la Cetate şi sînt pe cale. Nu luăm călăreţi într-adaos cum am luat din Suceava, căci n-a fost nici o înştiinţare şi caii Cetăţii sînt în ceair şi la păşune. Şi nici nu vrem să se ştie la Neamţu, cum nu se ştie la Suceava, care va să fie popasul din urmă al Doamnelor mele. Nici noi nu ştim dacă acest din urmă popas fi-va ori nu la Cetatea Nouă. Aşa că ne ducem cu repeziciune numai noi cîţi sîntem. Cu cît ne-am ales mai puţini, cu atîta-i mai bine. Sîntem doi; slujitorii noştri sînt muţi; Samoilă şi Onofrei ca stîncile. Asta doreşte stăpînul şi aşa m-am înţeles cu părintele Amfilohie. Iar eu am să-l încredinţez pe părintele Amfilohie, ca să încredinţeze şi cuvioşia sa pe stăpîn, că, la un ceas după ce vom fi fost ajuns la Cetatea Nouă, şi eu şi domnia ta uităm cu desăvîrşire tot şi nu ne mai aducem aminte de nimic.

— Totuşi tot mai ştie cineva, cinstite postelnice, dar şi bădiţa meu părintele Nicodim are să uite.

Postelnicul strînse de braţ pe Jder.

— Însă cum ţi-am spus, mai ştie Săndrel. Cum a putut afla Alexandru-Vodă, nu pricep; dar de ştiut, ştie; şi primejdia ni se poate întîmpla numai cînd ne-om afla în puţini, pe drumul Romanului.

— De asta m-am temut şi eu, cinstite postelnice Ştefan, s-a tînguit cu viclenie Jder. Şleahul Romanului e şi mai aproape de curtea de la Bacău. Avem un pod umblător pe apa Moldovei, la Tupilaţi. Avem o strîmtoare de păduri ş-un pripor pe drumul mare, dincolo de Boureni. Mai avem şi alte locuri grele pe care le cunosc. Să deie Dumnezeu să se întîmple năcazul în asemenea locuri pe care le cunosc şi eu şi le cunoaşte şi bădiţa meu părintele Nicodim.

Şleahurile din Ţara-de-Sus sînt tot mai bune cu cît te-apropii de munte. Şi este o