cale veche de la Baia, pe colnicele din stînga ale Moldovei, pe care Domnia a ţinut-o totdeauna în bună stare şi prunduită. Călătoreşti în destulă lărgime; vezi apa Moldovei; vezi munţii. Porneşti din tîrgul Băii şi-n puţine ceasuri eşti la Roman.

După două ceasuri de umblet repede, la acest şleah au ajuns călătorii. Toată vremea Doamnele au stat mute, sub hobot, în tarniţile lor. Erau uşurele; căluţii munteneşti nici nu erau asudaţi cînd au poposit în culme. Acolo sufla o adiere mai aspră.

Noaptea era încă fără lună, cu cerul spuzit de stele. Calea robilor parcă era învăluită de aburi luminoşi. În acea lucire a înălţimilor se prevedeau toate nedesluşit. Ca unul ce ştia locurile, Jder a cunoscut tîrgul cel mare domnesc, Baia, în urmă la dreapta.

Făcînd acolo popas de un pătrar de ceas, Jder şi postelnicul s-au apropiat de Doamne şi le-au poftit să descalece, ajutîndu-le. Domniile lor s-au supus fără murmur şi au coborît în marginea drumului. Cum s-au aşezat, s-a simţit miroaznă de sulcină strivită. Postelnicul Ştefan a căutat la desagii căluţilor munteneşti, unde ştia el, un ulcioraş de băutură dulce şi două bucăţele de azimă. Ulcioraşul l-a adus în dreapta; azima, pe-un ştergar întins pe palma stîngă. Domniţa a respins de către ea şi băutura şi mîncarea. Doamna a ciugulit puţină azimă.

— Domniţa doreşte să plecăm, a şoptit Jder tovarăşului său.

În acea clipă s-a văzut umbră de călăreţ pe şleah. Era Botezatu Tătarul. Jder a grăbit cătră el. Îndată după ce Tătarul şi-a şoptit cuvintele, comisul Ionuţ s-a întors căutîndu-l pe postelnic şi trăgîndu-l la o parte. După ce i-a lămurit cu grabă Jder cele ce se întîmplă, postelnicul s-a dus domol cătră hotnogul de călăreţi hătmăneşti, deslegîndu-l de îndatorire şi poftindu-l să ducă multă sănătate şi mulţămiri domniei sale hatmanului.

Călăreţii s-au desfăcut de popas şi li s-a auzit tropotul depărtîndu-se.

Doamnele au fost ajutate să încalece. Au purces încet. La o răspintene de drum de cătră Rîşca, postelnicul Ştefan şi Jder au dat peste tătar, descălecat. Descălecat deasemenea se afla lîngă el un muntean sprinten, cu sumăieş scurt şi cu căciulă.

— Am poruncă de la părintele Nicodim, a zis el, să-ţi spun domniei tale, comise Ionuţ, că drumul Neamţului e închis. Aştept aici de asară.

— Am înţeles, răspunse Jder.

— Mai am poruncă, a urmat munteanul, să umblu înaintea domniilor voastre pînă la Cristeşti. De acolo mă duc la ale mele.

— Fă aşa, i-a poruncit Ionuţ, şi treci înainte

Munteanul s-a zvîrlit în şa şi a pornit înainte pe cărarea din fînaţ.

Cum a pornit el, s-a rumenit zarea cătră dealurile cele mari din stînga. Răsărea sfertul de lună.

Jder şi-a împins calul în stînga postelnicului.

— Cu umilinţă mă închin domniei tale, postelnice, a zis el cu glas uşor, şi te poftesc să faci după porunca lui bădiţa Nicoară. Lăsăm drumul Neamţului şi răzbim de-a dreptul la Roman, prin valea Moldovei. Rînduiala asta n-a ştiut-o nimeni, şi n-am ştiut-o nici eu pînă acuma; socot că-i sănătoasă.

— Mă aflu mirat, comise, a răspuns postelnicul Ştefan, că nu mi-a venit mie gîndul acesta.

— Mă mir şi eu. Dar nici lui bădiţa Nicodim nu i-a venit. Fărădecît el mi-a trimes cuvînt după cum ne-am fost înţeles, cum că vînătorii de care ne temem se află în acea parte, în preajma Cetăţii. Aşa că fiind slobod drumul acestalalt, bădiţa Nicodim ştie ce-am să fac. De aceea ne şi aşteaptă la vadul Timişului, lîngă Cristeşti.

— Ne aşteaptă cuvioşia sa?

— Ne aşteaptă, ca să-i sărut mîna şi să ne ştie trecuţi cu pace.

Călăreţii şi Doamnele şi-au grăbit umbletul, coborînd şleahul. Au auzit cucoşii la Drăgăneşti şi nişte cîni supăraţi la Drăguşeni. Aceeaşi pace neclintită şi tainică, pacea nopţilor din dricul verii, stăpînea locurile. Steaua Ciobanului părea a-şi creşte vîlvoarea în răsărit, întrecînd lucirea palidă a lunii.

Cînd au fost aproape de Cristeşti, într-o vîlcea, lîngă o fîntînă cu cumpănă şi într-un corn de dumbravă de stejar, Jder a tresărit cu agerime, primind în auz răcnetul slăbit al munteanului care călărea înainte pe cărarea fînaţurilor.

— Opriţi, a poruncit el.

A pălit cu palma în fruntea lui Samoilă şi-n fruntea lui Onofrei.

— Pregătiţi-vă baltagurile şi staţi de strajă aicea lîngă căluţi; aveţi de apărat o povară scumpă. Călimanii s-au frecat la ochi.

— Aţi înţeles?

— Am înţeles, comise, a răspuns Samoilă Căliman căscînd.

Şi-au scos de la şa baltagurile. Erau mai mult topoare decît baltaguri.

Postelnicul îşi trăsese sabia încovoiată de modă levantină. Cu o armă asemănătoare, se alăturase de stăpînul său şi Gore Doda. Acele săbii care luceau albastru şi alb, Jder le socoti armele cele mai primejdioase din cîte arme pot fi pe lumea asta. Retează un cap şi despică un trup dintr-o pălitură.

— Eu am rămas cu sabia mea din pruncie, se tîngui el cătră postelnic. E prea uşurică, însă Botezatu ştie să mi-o ascută bine. Cu ea mai ales m-am învăţat a împunge.

Tătarul avea şi el pală. Dar, după obiceiul lui, îşi ţinea pregătit în palma stîngă cuţitul cel greu, cu plăsele uşoare pe care ştia să-l arunce cu anumit meşteşug.

Abia îşi rînduiseră apărarea si lovitura vînătorilor de oameni s-a şi deslănţuit. Au venit asupra lor iurăş, măturînd drumul.

Cîţi erau? Noaptea se subţiase si Jder îşi stăpînea înfiorarea aşa încît să poată număra duşmanul şi să-şi poată da samă cu cine are de-a face. Nu i se părea că puterea pe care o are cu sine ar fi neîndestulătoare. Însă înţelese că pe Călimani trebuie să-i puie numaidecît în bătaie.

Ce le-a spus, cum le-a spus, cum i-a urnit, cum i-a dus cu el. — postelnicul nu şi-a dat samă, ca şi cum toate ar fi fost ca într-o scăpărare. Călimanii s-au prăvălit jos de pe cai şi a pălit fiecare de două ori în năvala care le venea împotrivă. Au căzut trei din vînătorii de oameni. Cinci au descălecat cu repegiune, lăsînd caii slobozi să fugă spre dumbravă; cu săbii lungi s-au pus în apărare şi s-au mişcat înainte. Erau oameni vrednici. Le poruncea un bărbat înalt şi spătos, cu glas răguşit, care nu mai părea tînăr. Ionuţ a luat în braţe pe rînd Doamnele, coborîndu-le în pripă între el şi