Lovirea se săvîrşise fără chiote şi fără strigăte de ameninţare. Numai poruncile răstite şi răguşite ale oşteanului celui bătrîn zbucniseră şi nu mai conteneau. Jder încerca să-şi aducă aminte unde mai auzise acel glas. Cu luareaminte trecu înainte, dînd două împunsături acelora dintre neprietini care îndrăzniseră să se îmbulzească prea înainte.

La un strigăt mai aspru şi mai uscat al acelui staroste de lotri, deodată se îndreptă din şale Gore Doda. A răspuns numai o vorbă, ca şi cum l-ar fi pălit numai pe el strigătul. Şi s-a destins c-o săritură de pardos, dînd o lovitură iute şi piezişă cu sabia încovoiată. Acea sabie a lucit o clipă ca o lună nouă. Starostele lotrilor a strigat, mîncîndu-şi cuvintele şi limba laolaltă. Jder a fost numaidecît din cealaltă parte asupra lui, încălecîndu-l în cădere. Postelnicul a lovit şi el o dată cu tărie. Au mai rămas doi fugari, care s-au tupilat sub dumbravă şi întuneric, căutînd caii. Din jos, dinspre Cristeşti, se îndemnau strigăte. Munteanul lovit, sau care chiuise numai vestirea, aducea ajutoarele.

Oşteanul cel bătrîn, căzut sub Jder şi Gore Doda, gîfîia şi stupea sînge. Mai spunea două-trei vorbe şi iar gîfîia şi stupea.

-— Acesta-i Atanasie Alvanitul, se mira de el, privindu-l de-aproape şi cercetîndu-l, Jder.

Atanasie, oşteanul cel vechi care purtase în braţe pe Săndrel-Vodă, se zbătu încă o dată sub braţele de criţă ale lui Ionuţ Păr-Negru.

— Spune, Atanasie, ce cauţi tu aici şi în ce slujbă eşti?

— N-am a spune nimica, gîfîia Alvanitul. Daţi-mi drumul, lăsaţi-mă să mă duc; n-am nimic cu domniile voastre.

— Atanasie, eşti în puterea noastră; avem să te ducem în mîna măriei sale, căruia trebuie să-i răspunzi.

— Nu mă duceţi, nu mă duceţi măriei sale, se ruga Alvanitul, slăbind şi lăsîndu-se pe-o coastă.

Jder îl slobozi din strînsoare. Alvanitul se încordă, încercînd a sări din locul lui. Gore Doda îl păli în frunte cu straja săbiei.

— Nu-l omorî, Doda, porunci postelnicul. Ştiu ce vrei să-i ceri, comise Ionuţ, se întoarse el spre tovarăşul său. Întreabă-l şi porunceşte-i să-ţi spuie cine l-a trimes în asemenea slujbă, la asemenea faptă.

Oşteanul cel bătrîn tăcea, astupîndu-şi buzele cu mîna dreaptă şi privind holbat la cei doi boieri. În acest răstimp soseau ajutoarele de la răscrucea drumurilor Timişului şi Jder văzu cu bucurie pe bădiţa său părintele Nicodim, plecîndu-şi barba asupra rănitului.

— Părinte Nicodime, strigă el deodată, mărturiseşte-l şi dă-i deslegare să moară împăcat.

Atanasie Alvanitul deschisese ochii şi părea a se linişti.

— Mărturisesc, grăi el cu glasu-i răguşit, fac mărturisire, ca să mă ierte acest popă. Dar făgăduiţi-mi, domnilor şi boierilor, şi legaţi-vă pe sufletele domniilor voastre şi pe trupul lui Hristos Dumnezeu, că nu mă lăsaţi mort în drum, nici nu mă duceţi mort la judeţul Domniei. Juraţi-mi asta şi mărturisesc.

— Să mărturiseşti cine te-a trimes la această faptă, îl îndemnă Jder.

— Mărturisesc cine m-a trimes la această faptă, ca să pălesc straja asta şi să duc la mănăstire la Pîngăraţi pe Doamnele Radului-Vodă şi să le dau în sama stăreţiei, fără a le aduce vreo sminteală. Pe cei care vor fi cu domniile lor Doamnele, să-i stric fără să le iau viaţa; asta a fost porunca. Şi soţii ce-am năimit n-au fost decît nişte mişei din pustie, care n-au ştiut ce anume au de făcut. Numai eu ştiu.

— Cine ţi-a poruncit?

— Juraţi domniile voastre să faceţi cum am spus, şi mărturisesc înaintea morţii. N-am pe nimeni pe lume; am fost singur şi sînt singur ş-am slujit măriei sale cu credinţă. Nu poftesc altceva decît să nu mă duceţi la măria sa; iar dacă pier, să mă astrucaţi, uitînd locul unde am pierit şi unde-oi fi îngropat. Cum juraţi, cum mărturisesc şi aveţi să înţelegeţi domniile voastre de ce vă fac această rugăminte. Căci am un suflet. Şi nu vreau să rămîie ruşinată pomenirea mea.

— Ascultă, Atanasie, vorbi Jder cu blîndeţă. Jur în faţa lui Dumnezeu şi a Maicii Preciste să fac cum porunceşti. Dacă n-oi face cum porunceşti şi cum jur, sufletul meu să fie la un loc cu al lui luda. Acuma spune numele acela pe care noi îl cunoaştem.

— Îl spun numai popei.

— Spune-l.

— Şi pe urmă mă astrucaţi?

— Te astrucăm şi-ţi facem şi pomenirea de patruzeci de zile, Atanasie.

— Iau pomenirea acestui oştean singur şi orfan în sama mea, a rostit părintele Nicodim, punînd mîna pe fruntea zdrobitului.

Apoi îşi plecă urechea şi primi mărturisirea. Cu glasu-i răguşit, Alvanitul a rostit numele stăpînului ce-l trimesese.

— Acuma faceţi ce-aţi jurat? întrebă gîfîit oşteanul.

— Facem.

— Şi să nu se ştie de cătră măria sa nici ce-am făptuit, nici unde dorm pînă la învierea din veac. Atuncea împăratul cel mare va binevoi să mă ierte de toate.

— Aşa să fie, încuviinţă monahul.

Atanasie Alvanitul aşteptă un scurt răstimp, ca să se aline şi să-i vie puterile. Atuncea se răsuci pe-o coastă şi-şi puse în dreptul inimii jungherul pe care-l ţinea strîns în mîna stînga După ce se străpunse, avu o învăluire mare a trupului; viaţa şi sîngele curseră în ţărîna din marginea drumului.

La patru paşi, Doamnele plîngeau şi se închinau îngenunchiate, cerînd îndurare Domnului Dumnezeu pentru acel suflet păcătos.

CAPITOLUL V

ÎN TABĂRA ŞI PARACLISUL MĂRIEI SALE DE LA VASLUI

Măria sa Ştefan-Voievod luase obicei de cîţiva ani să cheme la vedere oştile sale la tabăra întocmită în preajma tîrgului Vaslui, între Ţara-de-Sus şi Ţara-de-Jos. Măria sa avea aşezare statornică pentru sine în tîrg, în case domneşti. O parte din lefegiii săi îi stăteau aproape, chiar pe dealul tîrgului, deasupra văii unde curgea apa Bîrladului. În culmea acelui deal se afla şi palatul măriei sale. Lefegiii erau aşezaţi în bărătci şi săivane cu cea mai straşnică rînduială.

Dincolo de şesul cel mare al Bîrladului şi al Racovei, se clădiseră alte taberi, pe dealul Cetăţuii.

Acolo, în pisc, în cetăţuia de pămînt şi parcane de lemn, se aflau rînduite puştile, cu nemţii. Boii care purtau acele arme grele de bronz, pe căruţe joase cu roate scunde, păşteau în imaşurile apelor, cu bouarii şi haidăii lor. Jugurile,