proţapele şi tînjelile erau înşirate la odăile Cetăţuii. Cînd primea căpitanul de nemţi poruncă de mişcare, apoi un pristav anume rînduit dădea glas din surlă, din vîrful dealului, şi bouarii prindeau a mîna boii porumbi spre drumul care se chema al puştilor.

Într-o lăture a dealului Cetăţuii, spre asfinţit, la Valea Grajdurilor şi în Poiana Cailor, făcea popas cu rîndul călărimea domnească din Ţara-de-Sus. Înspre Chiţoc, se perindau călărimile din Ţara-de-Jos. Pe pîrăul Vasluiului, în sus, îşi căutau loc slujitorii boiereşti.

Unde-şi vor fi găsind loc, în preajma lui Vodă, acei boieri care veneau cu slujitorii lor la vederea măriei sale, era greu de înţeles chiar în acea vreme. Numai cel care vede cu ochii lui poate pricepe cîtă lume se poate strînge la un loc într-un tîrg ca Vasluiul. Cîte case durate poate avea tîrgul Vasluiului? Tîrgul Vasluiului poate avea trei sute de case. Din aceste trei sute de case, multe sînt dugheni, pe uliţa care se chiamă a neguţătorilor. Din vechi zile, de cînd nu mai ţine nimene minte, aceste dugheni s-au fost întemeiat cu neguţători de strînsură, fiind aice loc de popas pentru oierii care trec de la munte la şesuri şi pentru muntenii care vin să caute pîne, precum şi iarmaroc pentru gospodarii din tot ţinutul. Aici îşi aduc prisăcarii mierea şi ceara; şi răzăşii caii şi vitele cornuţe; şi păcurarii brînza şi seul şi lînile oilor. Şi plăieşii draniţa; şi olarii oalele; şi lingurarii lingurile şi scafele. Aicea vin coropcari de la Cetatea Albă cu mărunţişuri scumpe, mărgeanuri, hurmuzuri şi cercei. Aicea-şi fac loc neguţătorii de marfă pe picioare, care cumpără boi moldoveneşti să-i ducă cine ştie unde în Ţara Nemţască, dincolo de Ţara Lehiei şi Litvă, la mama dracului. Aici vin neguţători de la Levant cu arme de preţ şi surguciuri. Şi braşoveni cu stofe, cuşme şi arme de rînd.

Dar negustorii de mied, vin şi vinars şi bere, unde credeţi domniile voastre că-şi caută aşezare pe două-trei săptămîni în vremea acelui iarmaroc mare de la Sînziene? Şi cu toate aceste mai încap şi boierii măriei sale, şi răzăşii chiaburi, şi mulţi alţii, care sînt în trecere avînd de-a face cu logofeţia domnească, şi şoltuji şi pîrgari care vin la poruncile lui Vodă, şi pricinaşi care se strîng la judeţele Divanului măriei sale.

Ca să ajungeţi la tîrgul Vasluiului, trebuie să cunoaşteţi domniile voastre ţinutul Vasluiului şi drumurile acestui ţinut.

Nu este pe lumea asta ţinut mai frumos, credem noi, vasluienii. Dealuri cît lumea asta: parcă te sui în cer; şi văi, parc-ar fi să te cobori, la iad. Dealuri cu păduri şi văi cu ape line. Pe aşezături potrivite, sate. Pe costişe, ogoare, în şesuri, imaşuri bogate. Intră răzăşii în marginea codrului şi fac poieni pentru prisăci. Cît poate omul zvîrli cu barda de jur-împrejurul său, din locul ce şi-a ales, atîta curătură face. Din scorburile copacilor întocmeşte ştiubeie. Din trunchiuri, temnic, bordei şi şopron. Ş-apoi se vede la tîrg ce fel de miere au vasluienii, ce fel de ceară şi ce fel de mied. Nu s-a aflat de aşa ceva nici la tătari, nici la turci, nici la unguri; nicăieri pe lume nu s-a aflat aşa ceva. Să guste Maica Domnului acea miere în grădinile raiului. Şi să beie acel mied sfîntu Pahomie. Şi sfîntu Petrea să aprindă făclii împrejurul Scaunului Împărăţiei, unde stă Domnul Dumnezeu cel din veac, avînd la dreapta sa pe fiul său cel prea iubit Isus Hristos.

Care drum? Care şleah? Nu se află aicea nici un fel de drum şi şleah cum are măria sa în Ţara-de-Sus. Sînt cărări şi sînt poteci. Cînd se moaie prea tare poteca de ploi, faci mai pe la deal. Cînd se învîrtoaşă şi ameninţă să bată copitele cailor noştri, o luăm mai prin mlaştină. Unde a fost baltă astă-primăvară, acuma-i numai bine pentru copitele cailor noştri. Pe urmă să vă spun ceva. Caii noştri îs cai robaci. Te scot de la orice nevoie. Greu de umblat cu piciorul pe dealuri, văi şi rătăcăni. Dar calul, săracul, te scoate orişiunde. Iar cai avem noi de nu le mai ştim numărul. Le dăm drumul în ceairuri. Şi cînd ne trebuie, ne ducem şi-i prindem cu arcanul. Le curăţim cozile şi coamele de scai, îi mai tuşinăm în frunte, le mai dăm de cîteva ori cu şumuiacul pe spinare ca să le strălucească părul, punem pe ei tarniţa ş-apoi ne putem înfăţişa astfel şi la Vodă. Dar altfel, pentru treburile noastre mărunte, de la un sat de răzăşi la alt sat de răzăşi, ori pînă la sfîntă biserică pe celalalt, deal, ori în pripor la ţintirim, ori peste vale ca să ne-aducă un copil sita cea deasă de la cumătra — ce nevoie mai avem de tarniţă şi pocladă? Încălicăm de-a dreptul pe păr; ne ducem, ne întoarcem şi ne-am făcut treaba.

Grăiesc unii şi alţii că măria sa Ştefan-Vodă a luat obicei să-şi facă taberele sale aicea la noi, pentru nişte gînduri anumite ale măriei sale. Aicea, ai noştri oşteni în leafă şi slujitori de ţară ne mişcăm cu uşurinţă şi-n voie, cunoscînd cotloanele, rîpile, poienile, rătăcănile, ascunzătorile, printre nişte codri merei pe care nici noi nu-i cunoaştem întru totul lui tot; pe cînd o oaste străină, cum ar fi ordiile ismailitenilor, nu poate umbla fără primejdie prin asemenea loc. Ce-ar putea păgînii să facă şi să aleagă din-tr-asemenea maţe încurcate? Vodă cu ale sale oşti s-ar afla în asemenea ţinut ca într-o cetate. Greu să vii la cetate; primejdios s-o ocoleşti lăsînd-o în urmă.

Dar noi vasluienii credem că nu-i adevărat că întocmai asta ar fi socotinţa măriei sale. Alta nu poate fi — decît că-i place măriei sale aicea la noi. Îşi pune măria sa tabăra cînd se rumenesc căpşunile în poieni şi iese urda dulce de la stîni. Stă pînă ce se coc merele domneşti şi iese must nou, carele sfîrîie în gură cînd îl bei după pastrama de bărbăcuţ noaten.

Mai este şi alta, că are măria sa aicea îmbielşugare pentru oştile sale. Are pită, brînză şi carne, cîtă pofteşte. Pe lîngă ce are ţinutul nostru, se împlineşte