cu de toate din sus şi din jos. Din sus, pentru că oierii au poruncă să nu ocolească taberele sale; şi din jos pentru că bîrlădenii şi grînarii de la marginea pustiei ştiu că marfa lor are preţ mai bun aicea decît aiurea. Vistieria măriei sale Ştefan-Vodă nu-i niciodată, goală. Oier, plugar, pescar, podgorean — fiecare ştie că-şi primeşte dreptul său în bani buni.

Lucru vrednic de văzut este la vistieria măriei sale cînd vin căpitanii să ieie lefile şi cînd se înşiră după aceea curtenii, nemţi, panţiri, dorobanţi, lipcani, tătăraşi, hînsari şi alergătorii la cetăţi, de-şi primesc banul domnesc. Se închină toţi cu cuşma în mînă la căpitan, îşi primesc simbria, se închină iar şi se duc. În acea zi îmi place mie să văd cum beau nemţii bere, şi moldovenii vin, şi cazacii şi tătăraşii mied. Cum se veselesc şi cîntă care de care, pînă ce se îmbată de rămîn chiori şi surzi. În acea zi nici un oştean n-are voie să poarte la sine fier ascuţit.

Ci şi mai mult îmi place cînd vin călăreţii din plai şi de sub munte, de-şi încură caii dinaintea măriei sale şi măria sa iese şi-i priveşte, ş-apoi îi întreabă de una, de alta, ş-apoi le cercetează armele. Aceşti plăieşi, ca şi toţi ceilalţi răzăşi moldoveni, nu primesc lefi de la vistieria măriei sale, şi nici nu le trebuiesc lefi; căci ei au scutiri şi foloase, primesc moşii, şi au şi alte socoteli cu măria sa, fiind oameni de baştină în această Ţară a Moldovei.

După ce s-au arătat măriei sale, aceşti răzăşi îşi scot din desagi fedeleşele şi merindea. După ce ospătează şi închină în sănătatea măriei sale, apoi aduc în pajiştea unde au făcut popas pe unul de-al lor cu cimpoiul; şi întemeiază danţ şi petrecere, după cum li—i feleşagul muntenilor mai ales. Nu se duc la crîşmă, căci şi-au adus al lor; nu le trebuie ţigan cu ceteră, căci au cimpoier. Dac-aş fi neguţător, nu mi-ar plăcea. Dar fiind şi eu răzăş de la Prut, de dincolo de Bîrlad, îmi place, căci şi la noi, pe valea Ialanului, aşa a fost datina din neam în neam: să ne deprindem a lua, iar de dat să nu dăm decît la mare nevoie. Se spune despre unii dintre noi că punem brînza în sticlă şi dăm oţet mîţii, dar asta nu-i adevărat. Oricît de cărpănoşi am fi, asta nu facem. Ne place viaţa dezmierdată, dar cu cuviinţă. Iar la iarmaroace nu ne place să ieşim în frunte cu beţie şi chiote, fiindcă sîntem neamuri şi ne ruşinăm s-ajungă zvon de asemenea fapte la urechile măriei sale.

— Cum te chiamă pe domnia ta? Văd că eşti de neam şi ai slujitor.

— Mă chiamă Ionuţ.

— Să fii sănătos. Iaca, aicea, la moara asta a mea pe apa Bîrladului, stau în popas unu şi alţii, ducîndu-se la Domnie, ori venind de la Domnie. Îi văd, îi aud vorbind, şi m-am deprins a-i deosebi, care-i aşa şi care-i aşa. Pom şi pom; om şi om. Vei fi fiind flămînd? Nu pari.

— Ba-s flămînd, moş Irimie.

— Ştii cum mă chiamă? Iaca asta mi-i de mirare.

— Ştiu, căci n-am uitat de cînd am mai fost aicea, acuma cîţiva ani, cu părintele meu.

— Aşa? Atuncea-i bun. Socoteam că să fii vreun vrăjitor: dar eşti prea tînăr. Care-i numele părintelui domniei tale cu care zici că ai poposit cîndva aici?

— Comisul Manole Păr-Negru.

— Ei, atuncea te ştiu. Dar dacă nu mi-ai fi spus, nu te-aş fi cunoscut. Erai un copil ş-acu eşti bărbat. Vei fi fiind acela căruia îi zice şi Jder, fecior al lui jupîn Manole.

— Eu sînt ş-acela, moşule.

— Hm! Apoi iaca. Îmi pare bine că te văd, după cîte am auzit. Văd că le pare bine ş-acestor gospodari răzăşi cu care stai la taifas. Eu zic aşa: că să pun deoparte un mertic din fruntea făinii. Om cerne şi prin sită ş-om pune în ceaun. Aista-i mălai din sămînţa tătărască; pot zice că n-are coajă; face mămăliga ca aurul. Aceşti gospodari or priveghea să fiarbă bine şi eu mă pun în ciobacă şi mă duc într-un loc pe iaz unde îmi am vîrşele. Aduc vreo cîteva plătici şi vreo cîţiva caraşi. Îi spintec, îi curăţ, le dau sare şi-i pun pe cărbuni. Ce zici?

— Ce să zic, moşule? Zic bine. La asemenea bunătate, oi fi eu cel mai harnic.

— Apoi aşa om face. Pîn-atuncea, ia şi domnia ta o leacă de brînză ş-o bucată de pită de la aceşti gospodari. Şi să-ţi spun cum îi în ist an tabăra măriei sale. S-au sporit oştile; şi s-aude că să vie şi ungureni, şi leşi.

— N-aş crede.

— Ba să crezi. Căci s-au tot purtat solii, ba din colo, ba din colo. Acu două săptămîni am auzit de unul care a mai fost. Îi zice Suhodolski. S-aude că să vie şi de la Veneţia un popă papistaş. Acela aduce eu dînsul şapte căruţe cu şapte antale, dar nu cu vin, ci cu galbini de aur.

— Mai degrabă şapte poloboace de vorbe, moş Irimie.

— Ba să ştii că ai dreptate. Tot s-aude că vin oşti şi bani de la crai şi împăraţi, ca să sprijine pe Ştefan-Vodă; căci lui Ştefan-Vodă i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a poruncit aşa: «Scoală, Ştefane-Voievoade, şi apucă sabia pentru fiul meu prea iubit!» Şi de-atuncea Ştefan-Vodă a apucat sabia şi a bătut război cu păgînii în Ţara Muntenească. I-a răzbit şi s-a întors cu mare dobîndă. Acuma-şi creşte puterile, îşi sporeşte oştile şi s-a duce iar. Ce nevoie are să împartă cu alţii cîştigurile? Bate Ţarigradul şi-l pradă şi pe urmă nu-i mai trebuie nimica. Eu aş zice să mai iei şi de la istalalt gospodar un picior de găină friptă, pînă ce-oi aduce eu peştele. Dar mai întîi trebuie să dau la o parte făină şi s-o cern. În ist-an măria sa şi-a aşezat curtenii drept în coama dealului. Ş-apoi cînd bat dobele şi sună surlele, eu ies în prag şi-i văd de-aici. Atuncea ştiu că a ieşit măria sa calare. Se