duce la Cetăţuie, ori aşteaptă să vie boierii să i se închine. Fiecare boier cu pîlcul său. În urmă, cînd sună iar surlele, ştiu că măria sa se întoarce, şi stolnicii se bat cap în cap la palat, ca să-i întindă masa. Peşte dulce ca în iaz la mine, nu ştiu dacă mînîncă măria sa. Am să prind odată anume pentru masa domnească. Dar de-atîţi curteni ştiu că n-ajunge nici pe-o măsea măriei sale. Trebuie să mă duc eu singur şi să i-l pun în mînă lui Vodă. Mai ia de dincolo ş-o plăcintă, jupîne Ionuţ; ţi-a prinde bine. Ce nu s-a întemeiat, ist-an, acolo în preajma curţilor măriei sale? S-au adîncit beciurile ca să încapă vinul. Au venit din ţinut toţi ceteraşii; se iau la întrecere care de care. Ş-apoi nu ştiu de unde s-a pripăşit ş-un bărbier talian. În fiecare dimineaţă se duce la măria sa şi-l ferchezuieşte. Apoi în dughenile cele vechi, s-au adaos neguţători veniţi din Ţara Ardealului. La aceia să vezi domnia ta cuţite şi săbii. Dar mai ales şi mai ales a ieşit de la Domnie o poruncă să vie aici la tabăra de la Vaslui, cîţi fauri sînt; ş-apoi au venit cîţi fauri ţigani sînt pe lumea asta şi au întins foile şi suflă din foi; dac-ar fi noapte ai vedea vetrele şi jarurile lor ca stelele, înşirate pe coborîşul dealului mai la vale de nemţi. Şi pe fiecare nicovală bat ciocane şi barosuri, de nu se mai aude nici în cer, nici în pămînt. Bat şi fac vîrfuri de suliţi şi săgeţi, şpăngi şi săbii, pinteni şi zăbale. — Mă rog. Cîte nu trebuiesc la o oaste ca asta? Şi s-au adaos şi alţi neguţători veniţi de la Iaşi, cu straie şi podoabe pentru feciorii de boier, ca domnia ta; şi meşteri de la Bistriţa care-i lucrează ceva în taină măriei sale, — nu se ştie ce.

Iaca, acuş cătră sară, este un ceas cînd intră măria sa la rugăciune, în paraclisul curţii. Atuncea bate clopotul la paraclis şi stau toate în tîrg şi în tabără. Talianul îşi pune briciul deoparte. Ţiganii îşi acopăr vetrele cu spuză. Crîşmarilor le-a săcătuit izvorul băuturii. Oştenii nu mai umblă. Toate stau pe loc un sfert de ceas ori o jumătate de ceas, pînă ce bate clopotul iar. Atuncea toate pornesc din nou.

Chiar aşa de grăbit vei fi fiind domnia ta? Parcă ziceai că ţi-i foame. Atuncea, dac-a binevoi Dumnezeu, a fi pe altă dată. Altfel ce să zic? Frumos murg ai şi-l grijeşte bine slujitorul domniei tale.

În vreme ce moş Irimia se învîrtea cu astfel de vorbe împrejurul lui Jder, la moara Caprei, în siliştea tîrgului Vaslui, în vreme ce apa curgea din lăptoc şi roata cu cupe se învîrtea şi rîşniţa hîrîia, întovărăşind descîntecele meşterului morar, — la curtea domnească din tîrg, în chilia de lîngă paraclis, prea cuviosul părinte Amfilohie stătea la sfat de taină cu dumnealui postelnicul Ştefan Meşter.

Din cele ce-i spunea postelnicul, părintele arhimandrit înţelegea că întîmplările se desfăşuraseră cam aşa cum bănuise cuvioşia sa.

— Mi-ar fi părul mai bine să nu fii nici domnia ta proroc, postelnice.

— Bucuros aş fi fost şi eu să nu fiu, cuvioase părinte Amfilohie. Însă de cînd îl văd şi-l cercetez pe măria sa Alexandru-Vodă, am putut băga de samă la el cîteva lucruri ciudate. Nu s-a putut uita în ochii mei, drept, niciodată.

— Asta o are de cînd era mic.

— Se-nţelege; cu asta s-a născut, părinte Amfilohie. Cum se află în sămînţa grîului toate puterile de a răsări, a înflori şi a rodi, aşa în sămînţa omenească se află puteri ori scăderi; cum zice şi învăţătura din veac: «ce mi-i scris în frunte mi-i pus». Asta e o taină pe care Dumnezeu n-a dezvălit-o încă oamenilor şi nu putem şti de ce i-i dat lui Ştefan-Voievod să n-aibă noroc la pruncii săi, pe cînd măria sa se bucură de toate harurile împărăteşti. Are pe obrazul său măria sa Alexandru-Vodă semne: mai întîi i-s dinţii rari, mărunţi şi galbeni; al doilea i se vede în marginea ochiului drept, sub frunte unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moaşele îi zic «muscă». Aceste amîndouă semne arată slăbiciune a trupului. Din obrazul măriei sale se vede că din orice îşi «face sînge rău», cum zice prostimea. Faţa obrazului său e veştezită de fiere. Aşa că tot lăuntrul i se hrăneşte din amărăciunea asta. N-are linişte a sufletului său cum n-are linişte apa. De mirare mi s-a părut că s-a putut împrieteni asemenea fire cu Ionuţ Jder.

— N-a fost prietinie, postelnice.

— Într-adevăr; s-a văzut asta.

— Eu, însă, adăogi călugărul, n-am crezut, totuşi, că va îndrăzni să lovească pieziş în chiar părintele său.

— Aicea s-a părut că am fost eu proroc. Dar n-am fost proroc. Este un prag, din sufrageria de aici înspre cămara Domnului. După ce se scoală de la masă, Vodă trece întîi pragul şi îndată după dînsul urmează Săndrel. Am băgat de seamă că măria sa Săndrel-Vodă se împiedică de prag. Neavînd luare-aminte, n-are nici legătură în judecăţile sale şi nu poate cumpăni ce faptă cumplită pune la cale. I s-a năzărit asta, — s-a şi grăbit să puie la cale asta.

— Da-da, îngînă părintele Amfilohie; astfel a pierit Alvanitul, care a fost ani şi ani caraulă la iatacul stăpînu-lui. I l-a cerut măriei sale acuma şase luni, cînd s-a aşezat la Bacău. Cu aşa vorbe dulci s-a împleticit în jurul părintelui său, încît măria sa i l-a dat. Acuma Vodă are să afle că Atanasie Alvanitul nu mai este. Ce-avem să-i răspundem? N-avem să-i răspundem nimic, ori avem să-i răspundem o minciună, şi ne-a ierta Dumnezeu. Şi dac-ar fi numai asta! Dacă l-ar opri o spaimă ori frica de Dumnezeu! Ameninţarea rămîne, pînă ce Vodă, cunoscînd şi văzînd, ar putea fi cuprins de scîrbă ca de moarte. M-am gîndit să înlătur din calea acestui prunc ispita. Săndrel n-are linişte mai ales din pricina lui Ionuţ Jder, care mie mi-i cu osebire drag, postelnice Ştefane. De ce mi-i cu osebire drag, poate ai să afli şi domnia