ta într-o zi. Mă gîndesc să i-l scot din cale; să nu-l mai vadă o vreme; aşa poate i s-a alina zavistia şi ura. Aşa, cum îi iese înainte Jder. — Alexandru-Vodă parc-ar fi un taur ş-ar vedea roş. Cred c-aţi făcut cele de cuviinţă mortului.

— I se fac toate după jurămînt; a rămas în seama monahului. Nici n-ar putea face altfel, căci altceva mai de preţ decît sufletul n-avem.

— Da-da. Mă gîndesc, postelnice, că s-au strîns împrejurul măriei sale dregători şi oşteni de credinţă. Pe unii i-a aflat măria sa, după darul pe care-l are de a cunoaşte oamenii, orb fiind numai pentru sînge din sîngele său. Pe alţii ştie să-i cunoască; pe Săndrel nu-l cunoaşte. Pe unii, deci, i-a aflat măria sa; pe alţii eu şi i-am agonisit măriei sale. Toţi aceşti credincioşi ai Domniei sînt ca nişte braţe ale măriei sale. Dacă stîrpeşti un asemenea credincios, stîrpeşti din puterea măriei sale. Azi înlături pe unul, mîni înlături pe altul. — Măria sa rămîne tot cu mai puţini, tocmai acuma cînd are nevoie să fie sprijinit de toată suflarea, îmi poate veni rîndul şi mie, să fiu şi eu stîrpit.

— Părinte Amfilohie, mîhnirea cuvioşiei tale te duce prea departe cu gîndul.

— Ştiu, însă la carte scrie aşa: «Cei răi n-au pace». Postelnicul Ştefan a suspinat şi n-a mai dat răspuns. În tăcerea ce s-a întins în chilia arhimandritului, s-a auzit de alăturea, din paraclis, pasul eclesiarhului care se ducea să aprindă candela de la icoana unde se ruga în toate zilele Vodă. Era o icoană din dreapta altarului: Maica Domnului cu pruncul la sîn, şi tot în laturea stîngă a naosului un sfîntu Gheorghe străpungînd balaurul, zugrăvit anume pe un prapor pentru măria sa. Acel prapor, sub care umbla totdeauna Ştefan-Vodă în bătălie, se afla aşezat în acelaşi loc sfinţit, cu candelă aprinsă în preajma lui. Printr-o ferestruică ce despărţea chilia arhimandritului de paraclis, se puteau vedea şi urmări mişcările domoale ale eclesiarhului. Amîndoi bărbaţii au stat nemişcaţi tot timpul cît s-a îndeplinit această slujbă. Slujitorul bisericesc a lăsat paraclisul luminat de steluţele candelelor şi s-a dus.

— Vodă e în palat? a întrebat postelnicul.

— Ba e dus la plimbare pînă la Rediu. Vede acolo pe căpitanii de răzăşi şi mazili de la Lăpuşna. La vremea rugăciunii se întoarce.

S-a auzit zgîriind cineva la uşa scundă a chiliei. Eclesiarhul care luminase paraclisul şi-a vîrît numai o clipă capul prin deschizătură.

-— Sărut dreapta, părinte. Înştiinţez, după porunca ce mi-ai dat, că a venit şi aşteaptă, comisul cel tînăr.

— Pofteşte-l să intre, părinte Emilian.

Jder a păşit cu grăbire din umbră, ca să sărute mîna arhimandritului. Postelnicul Ştefan s-a ridicat în picioare şi i-a ieşit întru întîmpinare. Cînd s-a desfăcut de arhimandrit, Jder s-a simţit cuprins şi sărutat. Înălţîndu-şi fruntea, i-a privit pe rînd şi le-a zîmbit. Arhimandritul îl măsură de la picioare şi pînă la creştet, clătinînd din cap. Cresc copiii şi se fac bărbaţi şi mîni vor fi şi ei cărunţi.

— Te duci, postelnice ? întrebă cuvioşia sa cu glas moale.

— Mă cluc şi mă întorc mai tîrziu.

— Da. Mai avem de vorbit.

Ştefan Meşter înţelegea că trebuie să plece. Pe obrazul arhimandritului părea că s-a lăsat o ceaţă şi în glas îi suna ca o coardă a întristării.

După ce au rămas singuri, părintele Amfilohie a început a se plimba pe dinaintea lui Jder prin chilie. Uneori se oprea; apoi îi dădea ocol. Însfîrşit îi puse mîna pe umăr şi-l duse la un jilţ, îndemnîndu-l să steie.

— Ascultă, Ionuţ, de cîtăva vreme am o întristare şi trebuie să vorbesc cu tine.

Jder se îndreptă din şale în jilţul în care stătea. Pentru întîia oară arhimandritul îi vorbea aşa, ca unui prunc pe care l-ar fi avut totdeauna lîngă sine. Era ca o apropiere şi ca o îmblînzire în acel cleric pe care Jder îl socotise totdeauna închis în sine ca o cetăţuie. Acuma cătră acea cetăţuie se lăsa o punte. Şi dincolo de punte zărea un zîmbet.

— Spune-mi cum a fost întîmplarea cu Doamnele Radului-Vodă, la Cristeşti. Să nu uiţi nimica.

— Spun întocmai, părinte arhimandrit

S-a aşezat şi cuvioşia sa Amfilohie în alt jilţ, în apropierea lui Jder, aşa ca să-l poată priveghea şi ceti dintr-o lăture.

Ionuţ Păr-Negru a spus tot.

— Aşa, a încuviinţat părintele Amfilohie. Acuma să-mi spui, Ionuţ, ce-ai socotit tu.

— N-aveam a socoti nimica, părinte Amfilohie. După ce mi-a deschis ochii dumnealui postelnicul Ştefan, am înţeles că trebuie să-mi apăr fiinţa. De aceea l-am ţinut în viaţă pe Alvanit pînă ce s-a mărturisit.

— Bine, Ionuţ. Asta-i faptă creştinească, să nu leşi să se prăpădească, aşa, un suflet de creştin.

Jder rămase mut, cu fruntea întunecată.

— Nu-i aşa cum spun eu, Ionuţ?

— Nu pot minţi, părinte Amfilohie, mărturisi cu umilinţă Jder. Nu i-am îngăduit mărturisirea pentru asta. Ci am vrut să mă apăr. Am fost acolo, de faţă, cu părintele Nicodim, trei boieri. A fost un muntean, Gavril Bîrliba, care i-a pus mîna sub ceafă Alvanitului. Au fost şi slujitorii noştri: al meu — Gheorghe Botezatu, şi al postelnicului: unul Grigore Doda. Toţi aceştia au cunoscut şi ştiut că Atanasie Alvanitul a fost caraulă de credinţă luminăţiei sale Ştefan-Vodă, iar acuma de cîtăva vreme e la curtea din Bacău, în slujba lui Alexăndrel-Vodă. Chiar dacă nu se va fi auzit ce anume a rostit la urechea părintelui Nicodim acel Alvanit, şi tot era uşor de înţeles că nu poate vorbi decît de stăpînul său, pe care l-a purtat în braţe şi pe care-l slujeşte ca un cîne credincios. Era destulă dovadă şi asta: că l-a mărturisit pe acel cineva, care nu putea fi decît stăpînul său, cum că l-a pus şi l-a îndemnat şi i-a poruncit să lovească straja Doamnelor; dar şi Bîrliba, care-l sprijinea de sub ceafă, şi alţii care erau în preajmă, au auzit desluşit numele lui Săndrel-Vodă, încît nu mai poate fi nici o urmă de îndoială. Părintele Nicodim e legat de taina mărturisirii; dar ceilalţi sînt slobozi a spune ce au auzit.

Părintele Amfilohie se ridică din scaunul său şi veni cu mare nelinişte în faţa lui Jder.

— Ce vrei