să faci tu cu dovada asta? Ce nevoie este de asta? Ca să se afle şi s-ajungă la urechile măriei sale! Să cadă măria sa la pămînt, nebunit de greaţă şi ruşine? N-ai văzut ce-a făcut Alvanitul, ca să i se prăpădească fiinţa şi fapta? Tu vrei să ridici urgia asta asupra Domnului tău? Ca să vadă că nu mai are nici o nădejde în întîiul său născut? Mai mare pedeapsă nu poate fi pentru un voievod creştin decît să i se stîngă pomenirea în ruşine.

— Părinte arhimandrit, se răsuci Jder în locul său, fapta mea n-am făcut-o pentru asta. Nu vreau să ştie nimeni altul şi nici măria sa. Şi eu şi toţi cei care au mai fost de faţă acolo ne-am legat să nu scoatem cuvînt. Numaicît măria sa Săndrel trebuie să afle că ştim. Ca să se liniştească şi să putem şi noi hălădui.

— Copile, crezi tu că se linişteşte?

— Am eu credinţă, părinte arhimandrit, că are şă-i fie frică.

— De unde ai tu încredinţarea asta?

— Părinte arhimandrit, eu îl cunosc.

— Fie cum spui; curînd am să aflu anume ce poate ieşi de aici. Am socotit pînă ce-oi afla ce poate ieşi de aici că ar fi nimerit lucru să înlătur prilejurile. Trebuie să pleci de la vederea lui Săndrel-Vodă şi să ieşi din ţară.

— Să fug?

— Nu să fugi.

— Atunci mă izgoniţi? tresări Jder. Asta-i plata ce mi se cuvine? Te rog cu umilinţă, prea cuvioase părinte, să mai îngădui. Poate pot să fiu bun la ceva măriei sale.

— Ascultă, Ionuţ, grăi blînd arhimandritul; totdeauna ai fost bun la ceva măriei sale. Iar măria sa a cunoscut unele fapte săvîrşite de tine, pentru că le-a văzut singur, ori pentru că a fost cine să le aducă la cunoştinţa măriei sale. Tu n-ai ştiut pînă acuma că s-a aflat cineva lîngă Vodă, care a privegheat fiinţa ta cu luare-aminte.

— Să fie asta cu adevărat? întrebă cu îndoială Jder.

— Adevăr adevărat.

— Atunci pot înţelege că folosul meu e mai mic, deoarece i-a fost sporit preţul faţă de măria sa.

— Eşti semeţ, Jder. Ai tu destul preţ; însă domnilor şi crailor e bine să li se deschidă ochii, ca nu cumva să nedreptăţească. Dacă puterea domnească nu se aşează pe dreptate, atuncea e ca şi cum s-ar aşeza pe năsip. Am fost eu deseori lîngă măria sa, trăgîndu-i luarea-aminte spre tine. Cu dreptate; însă şi pentru altă pricină pe care nimene n-a cunoscut-o. Acuma a venit vremea s-o cunoşti tu. Nu te-ncrunta. Nu vrei s-o cunoşti?

— Ba sînt doritor s-o cunosc, părinte arhimandrit.

— Atunci ai s-o cunoşti. A venit vremea, căci ai ajuns la bărbăţie. Îmi place cum te porţi, cum mă cercetezi şi mă priveghezi cu îndoială. A venit vremea, căci am nevoie să te încredinţezi că plecarea pe care ţi-o cer purcede tot din dragostea mea. Între mine şi tine este o legătură de sînge.

Jder rămase neclintit, fără să pară mişcat. Arhimandritul urmă, privind dintrodată în depărtare şi-n trecut.

— Noi Şendreştii din viţa lui Haralambie Şendrea am fost la casa părintească şase. Cinci băieţi ş-o copilă. Eu şi soră-mea Oana eram cei din urmă născuţi. Oana era mezina. După obiceiurile boierilor, tatăl nostru vornicul Haralambie a înzestrat pe fraţii noştri cei mai mari. Dintr-a cincea parte a averii, pe care şi-a tras-o deoparte, a făcut rînduială pentru sufletul său, pentru mine şi pentru soră-mea Oana. Pe noi amîndoi domnia sa ne-a hărăzit lui Hristos şi vieţii monahiceşti. Pe mine m-a trimes la ascultare la Sfîntu Munte al Atonului şi am învăţat carte la Sfînta mănăstire Vatopedi, unde s-a aflat ucenic şi măria sa Ştefan-Vodă, pe cînd era fecior tînăr şi părintele său Bogdan încă n-ajunsese a apuca moştenirea Moldovei. Amîndoi am învăţat la Vatopedi şi de-atuncea am rămas prietin statornic al măriei sale. Iar cînd a venit timpul să vie măria sa la dreptul său, m-a chemat şi i-am fost sfetnic. I-am rămas pînă în ziua de azi sfetnic, cum se vede. Soră-mea Oana a fost trimeasă la o mănăstire de maici, în rîpa Nistrului, în ţinutul Lăpuşnei. Se vede că bietei soră-mea i-a fost rămas dragă lumea cu ale sale încîntări şi i-a venit greu să se supuie hotărîrii vornicului. Dar n-a avut ce face, fiind părintele ei stăpîn asupra fiinţii şi vieţii ei. În tulburările acelei vremi, bătrînii noştri s-au prăpădit, şi soră-mea Oana, după numele de monahie Olimpiada, s-a desfăcut de mănăstirea unde îşi luase metania şi a nimerit la o altă mănăstire, mai în pustie, cătră părţile tătărăşti. Acolo s-a întîmplat să cunoască pe un oştean, care i-a fost drag, şi Dumnezeu, care are toată mila asupra făpturilor sale, i-a îngăduit să păcătuiască, fiindcă pustiirea ei fusese hotărîtă în silă. Totuşi, după acea puţină bucurie de dragoste, a rămas ruşinată şi întristată şi i s-a zdruncinat sănătatea. Pruncul pe care l-a născut în durere şi umilinţă ai fost tu. De aceea tu ai fost orfan de maică din ceasul naşterii tale; iar maica ta s-a grăbit să treacă acolo unde nu mai este nici bucurie, nici întristare. Ştiind că i se apropie ceasul morţii, a dorit să mă vadă pe mine şi mi-a trimes răspuns la Aton, printr-un călugăr pribeag. Poate încă nu ştii că este o rînduială în mănăstirile noastre răsăritene, că umblă monahii fără încetare din loc în loc, pentru canon ori slujbe poruncite. Se duc, se-ntorc, poartă veşti şi cărţi, aduc ştiri din ţările cuprinse de puterea lui Antihrist, şi lucrează pentru izbînda creştinătăţii, pe care Domnul Dumnezeu o are poruncită. Deci a venit monahul şi m-a înştiinţat la Aton că soră-mea Oana mă doreşte, nemaiavînd multă vreme de petrecere în această lume. Am venit, am căutat-o şi am găsit-o. Mi s-a mărturisit şi mi-a cerut iertare. Şi mi-a spus că pruncul său se află în Ţara-de-Sus, şi Dumnezeu l-a priveghea ca să ajungă sub braţul părintelui său. Am îmbrăţişat-o şi ne-am despărţit pentru totdeauna în lumea pă-mîntească. Şi de atunci, de departe ori de aproape, am avut grijă de tine. Porţi numele de fecioară al mamei tale şi-mi eşti