Cu aceste vorbe, postelnicul se îndreptă în picioare, şi chemă lîngă sine pe sluga sa Niţă Negoiţă, om uscat şi smead c-un ochi încrucişat.

— Treci şi-i ia capul, dădu el poruncă.

Niţă Negoiţă lepădă dîrlogii calului şi păşi înainte, trăgînd jungherul. Punînd un genunchi în pămînt, îşi încleşta pumnul stîng în chica celui căzut şi-l străpunse sub beregată, lăsînd să se deşarte sîngele. După aceea îi desfăcu de trunchi căpăţîna, îndesînd-o grabnic în traistă, se ridică în picioare fără a privi împrejur şi se duse să anine traista la oblîncul său.

Larma şi frămîntarea stătuseră deodată ; numai nişte muieri se tînguiau în fundul ogrăzii. Bătrînul Mustea îşi astupase obrazul cu palmele şi-şi rezemase fruntea într-un ungher de zid.

Simion Jder pătrunsese în gang. Găsi uşa de la sala Domnilor deschisă. Cînd intră, văzu pe Vorniceasa Irina lepădată moartă pe duşamea, pe partea dreaptă, cu faţa întoarsă în sus. Ridicînd ochii de la Vorniceasa, găsi pe jupîniţa Maruşca suită în firida ferestrei, cu spatele rezemat de zăbrele. Încerca să strige şi n-avea glas; voia să sară de la locul ei şi n-avea putere. Postelnicul păşi pînă la dînsa şi o cuprinse. Ea se caţără îndată de trupul lui, ca firul de volbură pe o steblă. Îi atîrnau foile rochiei într-o parte şi i se vedeau vîrfurile roşii ale conduraşilor.

Se auzi tînguirea Vornicesei de pe duşamea. Deschisese ochii ; căuta un sprijin.

— Maică prea curată! Dar pe mine cine mă ridică de aici? Nu mă lăsaţi!

Postelnicul se întoarse spre ea cu mirare, ţinînd în braţe pe jupîniţă. Îl tulburau zvîcnirea sînului ei şi răsuflarea pripită.

— Cine-i? întrebă el ameţit. Apoi se stăpîni : Dacă vrei, jupîneasă, să ieşi şi domnia ta de aici, atunci grăbeşte-te şi vină după noi ; n-avem cînd întîrzia.

— Asta-i Vorniceasa Irina, dădu lămurire jupîniţa lui Iaţco. Nu mai am nevoie de dumneaei. Poate să rămîie la Mustea vechilul. Îi spune orice şi cît pofteşte : el n-aude.

— Vai şi amar! ţipă moaşa Vorniceasa ridicîndu-se cu greutate în sus. Cum poţi măria ta să mă lepezi astfel pe mine, care te-am slujit, te-am ocrotit şi te-am mîngîiat?

Jupîniţa îşi ascuţi glasul rîzînd :

— Dacă nu-ţi place Mustea, vină repede. Am să rog pe postelnic, ori pe măria sa Vodă, să-ţi găsească al cincilea vornicel.

Deodată începu să se zbată, ca să sară din braţele lui Simion. Dăduse la soare şi-n vederea slujitorilor. Postelnicul o stăpîni, păşind cătră sania lui Dămian, unde se afla jupîneasa Teodora.

— Lasă-mă, dă-mi drumul, gemea jupîniţa Maruşca, sprijinindu-se cu palma în fruntea lui.

El îi înlătură mînuţa încet, sfiindu-se de mînia ei. Cînd ajunse la sanie şi voi s-o puie în braţele jupînesei Teodora, fata se strînse deodată în el cu disperare, străbătîndu-l ca o flacără pînă în fundul fiinţii.

Vorniceasa venea în urmă, aducînd blăniţa jupîniţei şi o horbotă începută. Avea o privire spăimîntată. Oricît umbla de grăbită, zărise trupul celui căzut. Acuma plîngea rezemată cu fruntea de coviltirul săniei. Apoi, fără noimă, prinse a rîde, ştergîndu-şi lacrimile şi ajutînd pe jupîniţă să se aşeze alături de jupîneasa Teodora. Văduva primise dintr-o dată pe fată ca pe o veche cunoştinţă, îmbrăţişînd-o şi desmierdînd-o. Dar în clipa aceea pentru jupîniţă nu era nici umbră, nici moarte, nici ameninţare de primejdie. Ţinea în degetele-i subţiri mîna grea a lui Simion. El nu îndrăznea să şi-o sloboadă din strînsoare, deşi trebuia să dea poruncă de plecare. Încercă să desfacă un deget. Era cu neputinţă ; avea de-a face cu o putere mult mai mare decît bănuise. Acea putere îl trase sub coviltir.

— Spune-mi ceva, îi porunci fata lui Iaţco.

El se cutremură de uimire. Dar trebui să se supuie şi să sărute pe copilă, căzînd într-o fîntînă fără fund, apoi vîslind cătră albastrul cerului.

Săniile porniră. Încălecă şi el, priveghind ieşirea oştenilor. Era la al şaptelea ceas al zilei. Sfinţitul părinte Amfilohie se afla în sania din frunte. Pe capra săniei sale, lîngă sluga care mîna, stătea umilit zălog Grigorie Răţoi. Celalalt cazac, moş Ilia Chiorul, cu tovarăşii ce mai rămăseseră, se desfăcuse din poarta curţii de la Volcineţ, ca să iasă întru întîmpinarea lui Mihu logofăt, să-l apuce de grumaz şi să-l aducă numaidecît din urmă.

Moş Ilia Alapin pusese numai o întrebare : dacă trebuie să-l aducă viu pe jupîn Mihu.

— Logofătul e subt apărarea măriei sale, răspunsese părintele arhimandrit Amfilohie. În cartea pe care ţi-am dat-o şi pe care o porţi, se află scris un jurămînt al măriei sale. Deci pe logofătul Mihu trebuie să-l ducem întreg. Mă tem că Domnia va ocroti asemenea răutate îmbătrînită, pe cînd Niculăieş Albu a căzut dintr-o prostie a tinereţii.

Sfîrşitul acestei isprăvi a lui Simion Jder şi a Jderului celui mic a dovedit un alt ascuţiş tainic al întocmirilor măriei sale. De la curtea din Volcineţ pînă la hotarul Ţării Moldovei era cale destul de depărtată ; iar zvonurile umblă mai repede decît săniile. Deci castelani şi căpitani ai Craiului, aflînd despre o asemenea lovitură necugetată în mijlocul puterilor Crăiei, au încălecat cu grabă luînd urma acelei cete ce fugea spre miazăzi. Cei dintăi cazaci uşori au ajuns pe Simion la două zile de umblet şi s-au învăluit asupra lui, întîrziindu-l şi pricinuindu-i oarecare pagubă de oameni. Dincolo de Colomeea l-au ajuns şi husarii lui pan Vladislav Komarovski, căpitan al Craiului, lîngă care se adăugase, în ceasul din urmă, şi pan Tadeus, castelanul, cu mazurii. Postelnicul a făcut numaidecît faţă, primind harţul, ca să lese timp săniilor să fugă înainte. Dacă într-acel sfîrşit de zi nu s-ar fi arătat călărimea hatmanului Petrea, repezită grabnic de pe Ceremuş într-ajutor, ieşirea Jderilor din olatul Craiului ar fi fost îndoielnică, cu toate vredniciile despre care vorbesc şi pe care le dovedesc poveştile.

Hatmanul Petrea a împins numaidecît îndărăt pe călăreţii leşi, punînd stăpînire în numele măriei sale Ştefan-Vodă pe şaizeci de sate şi opt tîrguri din Pocuţia veche, care fusese cîndva sub judeţul lui Alexandru-Vodă Bătrînul. În acest hotar nou au hălăduit şi săniile cu prada cea uşoară şi cu adaosurile de jupînese ceva mai grele. Tot acolo a hălăduit şi moş Ilia Alapin, însă fără logofăt. Şi