La acest ceas, în curtea domnească de la Volcineţ, se zbătea plîngînd în jîlţ jupîniţa Maruşca, după cum îi era obiceiul. Asta îi era închinarea ei de dimineaţă şi mîncarea ei de la prînzişor. De două zile nu mai avea asupra sa însăşi nici o stăpînire şi slugile palatului clăteau capetele cu îngrijorare, umblînd prin ganguri şi ascultînd la uşă. Jupîniţa aceea străină se prăpădea. Şi de cînd nu mai avea domnia sa pace şi somn, se împuţinase şi sănătatea lui jupîn Niculăieş Albu jitnicer. Nu mai ştia jupîn Niculăieş Albu ce să facă, ce să spuie, cum să umble. Îşi luase asupra sa o povară şi o osîndă. Aştepta dintr-o zi într-alta să-i vie un sprijin de la Liov. Trimesese acolo a doua oară vestire, printr-un om iscusit. Drăghici plecase cu poruncă să nu se întoarcă fără jupîn Mihu. Şi acuma Niculăieş Albu îl aştepta pe unchiul său. Jitnicerul nu nădăjduia de la jupîn Mihu atît o uşurare pentru bolnavă, cît un sfat pentru încurcătura lui. Intrase în casa subpămînteană a minotaurului din care nu mai putea ieşi.

Moaşa Irina Vorniceasa era singura putere şi singurul sprijin în asemenea năcaz, atît pentru jupîn Niculăieş, cît şi pentru jupîniţa lui Iaţco. În dimineaţa aceasta văzînd-o pe jupîniţa că se află iarăşi sub puterea Demonului şi se zbate, o cuprinsese la sînul său, potolind-o. Apoi îi udase tîmplele cu apă neîncepută, stupind uşor asupră-i şi şoptindu-i descîntecul celor nouă răutăţi şi nouă şerpi.

— S-a trezit fecioară tînără, cu nouă răutăţi în trupul ei ; şi a trimes sfînta Duminică nouă şerpi buni în ajutorul nostru. A venit un şarpe şi a înghiţit o răutate şi au rămas opt răutăţi. Şi a venit alt şarpe şi a înghiţit o răutate şi au rămas şapte răutăţi. A venit al treilea înghiţind o răutate şi au rămas şase răutăţi. A venit al patrulea — şi au rămas cinci răutăţi. A venit al cincilea — şi au rămas răutăţile numai patru ; pe urmă au rămas trei şi după aceea două. Şi a venit cel din urmă şarpe al sfintei Duminici şi a înghiţit cea din urmă răutate a cneaghinei ; şi rămîne cneaghina Maruşca trup luminat şi curat, ca un argint strecurat.

Jupîneasa Maruşca se alinase prea puţin. Îşi strîngea în palme tîmplele. Era învăluită de o mare oboseală. Moaşa Vorniceasa Irina se gîndi cu glas să dea înştiinţare pentru un popă. Să vie un preot bătrîn, care are dar, să cetească bolnavei.

— Nu-mi trebuie nimic! se zvîrcoli cu răutate jupîniţa Maruşca. Nu-mi trebuie nici o cetanie.

— Cruce de aur cu noi... şopti Vorniceasa. Nu-i trebuie Demonului ; el ţipă prin glasul măriei tale. Altfel cum s-ar putea suflet creştinat să nu primească pe un slujitor al lui Dumnezeu?

La aceste vorbe ale Vornicesei, izbucniră deodată afară răcnete, ca şi cum frămîntarea de furtună din bolnavă se strămutase într-o clipă dincolo de ziduri. Odată cu răcnetele, se zgudui palatul ca de cutremur.

— Vai! vai! răspunse cu înfricoşare Vorniceasa, înălţînd braţele-i scurte şi lăsîndu-se într-o parte pe-un divan. Maică prea curată, pururea Fecioară, îndură-te şi stai întru ajutorul nostru!

Cneaghina Maruşca ridicase fruntea şi încruntase sprînceana, stînd cu luare-aminte.

Erau afară strigăte de război. Oşteni spărgeau uşile.

Zvîrlită ca de o vargă de criţă, jupîniţa Maruşca se prăvăli într-o fereastră, căţărîndu-se de gratii şi grămădindu-se în firidă, ca să vadă cu o clipă mai curînd ce este. Era tocmai ce aştepta ea în nopţile-i nedormite şi chinuite de vedenii.

Glasul lui Niculăieş Albu sună cu străşnicie în gang. Uşa se deschise şi el însuşi intră cu sabia goală în mîna dreaptă, cu privirile spăriate şi rătăcite. După ce se încredinţă că bunul său şi dragostea sa erau acolo, se înturnă cu putere spre locul pe unde intrase, chemînd în jurul său slujitori. Dar o putere mult mai mare intrase în palat şi rostogolea întăi tot ce era slujitor al locului, măturînd apoi la o parte totul.

Cel dintăi slujitor al lui Simion care intră în sala Domnilor primi o lovitură tare de la jitnicer şi căzu îndărăt. Ceilalţi slujitori puseră înainte suliţile şi, deasupra suliţilor, scut. Intrară întăi doi ; pe urmă alţi doi; împresurară pe boier, proţăpindu-l în bolduri.

Vorniceasa Irina se întinsese la pămînt în marginea divanului, leşinată. Cneaghina Maruşca avea, în firida ferestrei, o răsucire a întregii fiinţi, amestecînd plîns şi rîs cu o holbare de nebunie a ochilor.

Oştenii împinseră afară cu suliţile pe jitnicerul Niculăieş. Îl mînară din gang, la soare. Acolo ograda se afla în deplină stăpînire a slujitorilor domneşti. Slugile, bărbaţi şi femei, îngenunchiaseră în omăt.

Simion Jder era încă în şa.

— Daţi-i drumul, strigă el către slujitori. Lăsaţi-i sabia ; daţi-i cal să încalice.

— De ce? răsări cu semeţie Niculăieş Albu, neînţelegînd deocamdată ce se petrece. Aha! domnia ta eşti, postelnice Simion? Ai venit să săvîrşeşti frumoasă faptă ; dar te vestesc că ai să dai samă judecătorilor luminăţiei sale Craiului.

Postelnicul Simion îl privi cu mînie.

— Îţi poruncesc să încalici, îi zise el c-un glas înăbuşit şi înfricoşător.

Jitnicerul Niculăieş înţelese şi încalecă.

Privi în juru-i. Slujitorii făcuseră cerc larg, lăsîndu-l slobod. Văzu în pridvor, nu departe, pe bătrînul Mustea, care-i zîmbea nu se ştie din care pricină.

C-o hotărîre, fulgerată în el într-o clipă, Niculăieş Albu îşi făcu semnul crucii cu mîna dreaptă şi sărută fierul pe care-l ţinea în stînga. Trecîndu-şi în pumnul drept sabia şi apucînd frîul cu stînga, dădu pinteni şi se zvîrli spre porţi, ca să treacă. Însă suliţile slujitorilor îl opriră. Îşi răsuci năprasnic calul aducîndu-l în două picioare, şi veni asupra postelnicului cu sabia închinată peste umărul stîng — repezind-o din stînga în dreapta. Simion Jder îi primi tăişul în straja fierului său, apoi îl lovi la greabăn, răsturnîndu-l. Slujitorii opriră calul. Postelnicul Simion descălecă şi se aplecă asupra celui căzut.

— Postelnice Simioane, gîfîi Niculăieş Albu, răsucindu-se pe o coastă şi lăsînd să-i curgă din colţul gurii o aţă de sînge. Postelnice Simioane, nu mă omorî, căci sînt încă tînăr.

— Prietine Niculăieş, răspunse Simion Jder, domnia ta stai acuma subt o hotărîre mai tare