dreptate. Sînt un lotru de rînd. Dar să ştii că am şi eu o lege ş-un Dumnezeu. Să nu socoteşti domnia ta că noi ne ducem în pustie la Pragurile Niprului, ori în altă parte, pentru că huzurim în domnia Craiului Cazimir. Viaţa noastră a creştinilor, în aceste părţi, e blăstămată să fie fără spor şi fără judeţ. Pe mişel îl poartă stăpînul său în sfîrcul harapnicului; dăbilarii îl secătuiesc ; neguţătorii îl înşală ; popa îl lasă neîngropat. Ni-i dor şi nouă de o dreptate ; aşa că mulţi ne-am gîndit să ne ducem s-o căutăm la alt Domn. Dacă nu vrei să mergi cu mine acuma la Volcineţ, să-mi cerci credinţa, lasă-mă să stau în tabăra domniei tale pînă ce vine jupîn Simion şi arhimandritul. Vreau să mă supun lor.

Jder îl înlătură de la sine pe ataman :

— Nu mă ispiti, Răţoi. Du-te şi aşteaptă lîngă foc. Poate-i mai bine s-aştepţi pe părintele arhimandrit. Mai stai puţin.

— Ce mai este? se întoarse zâmbind cazacul.

— Nu mai este nimic. Voiam să te întreb dacă ştii cum e calea pînă la Volcineţ. Dacă-i departe. Dacă este acolo cetate întărită.

— Toate le ştiu, jupîne Ionuţ, răspunse Răţoi, şi toate am să le spun lui Simion postelnic.

Viclean cazac! se gîndea Jder, umblînd singur primprejurul săniilor şi privind de-aproape la străji. Focul urma să ardă cu putere în mijlocul taberii, împrăştiind scîntei. Atamanul se cinchise iar la locul lui şi grăia în şoaptă cu moş Ilia Chiorul.

Noaptea aceea Jder cel mic a petrecut-o cu mare nelinişte şi fără să simtă nevoie de somn. Avea în el şi ca o presimţire nedesluşită. Samoilă şi Onofrei se sculau din cînd în cînd de la foc şi veneau cătră el să vadă ce face. Îl auziră într-o vreme grăind singur.

După a treia cîntare a porumbacului, se auziră în depărtarea cîmpiilor zvonuri amestecate de zurgălăi şi clopote. Cînii din Slonim începură a zăpăi cu mare larmă.

Jder potrivi şi strînse şaua pe cal, încălecînd numaidecît. Porunci străjilor să fie cu mare luare-aminte mai ales spre lotri ; îşi luă un tovarăş şi ieşi înaintea zvonului.

Erau două sănii uşoare, împresurate de slujitori călări, în una se afla părintele arhimandrit. În cealaltă postelnicul Simion. Se făcu un răstimp oprire şi Jder îmbrăţişă pe fratele său şi sărută dreapta sfinţitului părinte Amfilohie, după care îndată dădu samă de tot ce ştia şi de tot ce se săvîrşise.

— Am nevoie numai de un ceas de odihnă, pînă ce se face ziuă, hotărî Simion. Pe urmă ridicăm tabăra şi pălim de-a dreptul la Volcineţ. În urma noastră trebuie să fi purces şi jupîn Mihu ; dar domnia sa umblă cu întîrziere, mîncînd îmbielşugat şi hodinindu-se îndelung. Poate unii dintre noi să-l aştepte şi pe dînsul. Deasemenea vine din urmă Dămian cu jupîneasa lui şi cu două sănii pline de daruri.

— Înainte de a ridica tabăra, dădu înştiinţare mezinul, va trebui domnia-ta, bădiţă Simioane, s-asculţi nişte poveşti pe care vrea să ţi le spuie atamanul Răţoi.

La lucirile mai îmblînzite ale pojarului, Simion Jder găsi pe slujitori gata, în arme, aşteptîndu-l. Domnia sa pofti întăi şi întăi să vadă pe cei doi vînători, feciorii lui Căliman, pe care-i cercetă cu mirare, mustrîndu-i că au prăpădit roatele de la o căruţă.

— Cine spune o minciună ca asta? se apără Onofrei. N-am prăpădit nici o roată!

— Ei, dacă n-aţi prăpădit nici una, răspunse postelnicul, măria sa are să fie destul de mulţămit.

Postelnicul Simion se înturnă deodată spre Răţoi, care se sculase din culcuş.

— Cu dumneata, atamane Grigorie, am eu o vorbă, zise el.

— Aştept de asară sosirea domniei tale, răspunse Gogolea. Dar înainte de a mă primi la asemenea cinste, îngăduie-mi să îngenunchez la sfinţitul arhimandrit, cerînd binecuvântate. Fiind eu şi cu moş Ilia nişte păcătoşi, dorim să ne mărturisim şi să ne poruncească sfinţia sa canon.

Sfinţitul arhimandrit Amfilohie ridică dreapta bine-cuvîntînd şi se aşeză pe o margine de leasă a unei sănii. Lucoarea focului îi fulgeră în luminile ochilor şi-i lumină faţa palidă. Slujitorii se traseră la o parte, punînd caii în hamuri şi pregătind şăile.

— Sfinţite părinte arhimandrite, se tînguia moş Ilia Chiorul, cu lacrimi, am păcătuit greu în zilele noastre. Şi mai cu samă eu, năcăjitul şi amărîtul Ilia, am păcătuit destrăbălîndu-mă în furtişag şi sînge. N-am cruţat pe nimene şi n-am cunoscut mila. După asemenea răutăţi, se mai poate oare dobîndi o iertare, sfinţite părinte?

— Nu ştiu, să vedem, răspunse călugărul, privind de sus la mişeii îngenunchiaţi. Dacă aţi dat lumînări şi acatiste, poate să fie o îmblînzire.

— N-am dat nimica, sfinţite părinte ; noi în satele noastre nici n-avem biserici ; căci lăcaşurile noastre sfinte, fiind zălogite la zarafi armeni şi jidovi, stau închise şi noi nu avem unde ne închina. Aşa că mai ales eu, păcătosul Ilia, am săvîrşit numai răutăţi.

— Şi nu ţi-a fost niciodată milă?

— Ba da, sfinţite părinte. Milă mi-a fost, dar, cu toate acestea, răutăţile le săvîrşeam. Am găsit odată între oameni străpunşi de suliţi un prunc plîngînd. L-am ridicat şi l-am alinat, dîndu-i puţintel sabia să se joace cu ea, dar priveghindu-l să nu se taie. După ce s-a liniştit, i-am dat pită şi l-am lăsat.

— Acel prunc va mărturisi pentru dumneata la judeţul cel din urmă... dădu lămurire sfinţitul Amfilohie.

Moş Ilia se bucură de prunc şi zîmbi amintirii, privind-o în trecut cu ochiul său cel sănătos, apoi urmă a se mărturisi ; pe cînd Gogolea, cu fruntea adînc plecată, se gîndea cu ce vorbă să anine de spovedania sa pe jupîn Mihu, carele, după cît înţelesese el, face trebuinţă măriei sale Ştefan-Voievod.

După ce se făcu ziuă, ajunse la Slonim şi jupîn Dămian Jder cu văduva. Slugile lui luară în primire tamazlîcurile, îndrumîndu-le spre Liov, ca să rămîie negoţurile nepăgubite, — spre deosebire de celelalte treburi ale lumii.

Slujitorii înarmaţi părăsiră popasul de la Slonim şi se mişcară spre Volcineţ. Unii erau călări, alţii în sănii.

Atamanul Grigorie şi cu moş Ilia Alapin încălecară şi ei între oştenii domneşti.

Dis-de-dimineaţă răsărise soarele în neguri ; şi stătuseră pîclele asupra întinderilor pînă într-un tîrziu. Abia cătră al patrulea ceas fulgerară