ce am de spus, mă tot duc înainte ca să dau de vestire la Ceremuş. Ştiu că pe cale, în anumit loc, la hanul cel mare al călugărilor franţuscani, în preajma Colomeei, am să-l găsesc pe Gheorghe Botezatu şi pe un tovarăş al lui. Apoi de acolo se dă fără întîrziere vestire la Ceremuş. Aşa-s poruncile. Eu m-am dus.

Ionuţ a rămas singur. Cînd Iosip a purces dintr-odată scăpărînd pe calea îngheţată, corbul s-a spăriat fîlfîind pe deasupra plopului. A făcut un înconjur pe sus, s-a coborît într-o aripă şi a strigat cătră Ionuţ :

— Clonc-stronc!

Jder a rîs înălţînd fruntea :

— Dar dacă ţi-aş trimite o săgeată, măi cloncane?

Corbul şi-a strigat iar vorbele lui şi s-a aşezat pe clomb, unde stătuse mai înainte. Îşi ciugulea penele şi-şi tot aşeza aripele. O pană veni de sus învîrtejindu-se repede şi căzu pe braţul lui Ionuţ. Deci cloncanul îi da vestire să se astîmpere ca şi el, ciugulindu-şi gîndurile. Foarte cu greu îi venea acestui Jder tînăr, aflînd dintr-odată că nu-i departe de Volcineţ, să stea cu mînile subpuse.

O vreme, în jăraticul din scorbură, văzu felurite năluciri năprasnice, care fulgerau în el însuşi. Apoi îşi luă calul de căpăstru şi umblă pe jos pînă în marginea satului pe costişă, ca să vadă popasul vitelor şi al oamenilor. Vitele mîncau stogul de fîn. Oamenii întocmiseră tabără de sănii în patru laturi şi duraseră la mijloc un foc mare, la care îşi pregăteau cina. Stăteau jur-împrejur tăcuţi. Unii mestecau mămăliga de mei. Alţii frigeau slănină în vergi subţiri de alun. Grigorie Gogolea şi moş Ilia erau şi ei acolo, cu patru dintre oamenii lor, care rămăseseră nestricaţi. Cîţiva rămăseseră pe cîmp, deasupra rîpilor ; alţii zăceau sub poclăzi în sănii : din cînd în cînd se tînguiau încet. Moş Ilia se scula în răstimpuri de la foc şi le aducea doftorie dintr-o ulcică. Gusta şi el şi le dădea şi lor. Mai mult din pricina acelei doftorii bătrînul se înveselise, pe cînd Gogolea clocea în el gînduri mîhnite, cu ochii aţintiţi asupra jarului.

Jder trase dintr-o desagă pită şi primi dintr-o frigare o bucată de slănină. Rupînd din pită, muşcînd din slănină, umbla fără astîmpăr de jur-împrejurul săniilor.

După ce isprăviră cina, oamenii se gătiră de hodină.

Multă vreme nu mai era pînă în sară. Asfinţitul se scrijela cu purpură şi aur.

Jder veni lîngă Gogolea şi-l bătu pe umăr, chemîndu-l după sine. Atamanul îl urmă fără de nici un cuvînt. Îndată ce ieşiră în afară de tabăra săniilor, Ionuţ se întoarse spre lotru.

— Atamane Grigorie, zise el, în noaptea asta să-ţi iei oamenii şi să te duci. Cu caii pe care îi ai şi cu haidamacii sănătoşi poţi ridica şi pe răniţi. Pînă ce ţi-a veni vremea să te duci la călugărie cu moş Ilia, ai mai putea cerca alt negoţ. Îţi vînd aceste trei tamazlîcuri de boi. Am purces de la Suceava cu o sută cincizeci; n-am prăpădit pînă acuma decît opt. Ţi-i dau ieftin ; nu mai am nevoie de ei. Răţoi îl privi uimit însă cu băgare de samă.

— Cu ce preţ mi-i dai? întrebă el.

— Ţi-i dau cu cît mă costă. Atamanul îşi scutură fruntea :

— Am aflat de la slujitorii domniei tale cît te costă marfa asta. Nu înţeleg de ce vrei să mi-o dai degeaba. Nu mai ai nevoie de mine? Am stat eu şi m-am gîndit şi m-am sfătuit cu moşneagul meu şi văd că trebuie să ne schimbăm stăpînul. Cu acesta de-acum n-am avut noroc. Şi poate chiar dacă aveam noroc, el ar fi fost tot aşa de zgîrcit cu noi, fiind el un boier mare cu trecere la Craiul şi fiind noi nişte mişei. Dacă am fi strigat împotriva lui, ce dreptate alta puteam găsi, decît să fim ridicaţi în furci? Aşa că noi ne-am agonisit viaţa voinicind şi slujindu-l şi pe domnia sa cu prea slabă simbrie. Am auzit că Ştefan-Voievod găteşte oştiri împotriva ismailitenilor. Să mă primească şi pe mine, dîndu-mi bună leafă, ca unui om vrednic ce mă aflu. Ajungînd eu să tai numărul de necredincioşi care mi-i hotărît, mă răscumpăr cătră judeţul cel din veac. Iar în vremea asta, moş Ilia s-a ruga la o mănăstire din Sfîntu Munte pentru sufletele noastre. Văd că acest moşneag a slăbit; i-a mai rămas puţin din virtutea de altădată. Dacă mai întîrzii pe aici, mîni-poimîni ajung şi eu ca dînsul.

Răţoi oftă, cu fruntea încreţită şi cu ochii îneguraţi de amărăciune.

— Atunci cum facem? întrebă Jder. Eu boii ţi-i dăruiesc.

— Dacă-mi dai drumul, eu m-oi duce aşa, luîndu-mi şi oamenii, răspunse atamanul. Însă dacă mai îngădui, poate ţi-aş fi de folos. Domnia ta vrei să te duci la Volcineţ. Ai o nevoie : să găseşti pe cineva acolo.  Poate aştepţi în noaptea asta pe jupîn Simion, fratele domniei tale.   Nu te  mira  c-am înţeles care-i neguţătoria domniei tale ; eu sînt învăţat să trag pe oameni de limbă. Pot să-i fac să vorbească nu numaidecît sub fier roş. Bine, dacă m-alungi, eu mă duc. Dar dacă m-ai ţinut pînă acuma, însamnă că te-ai gîndit să-ţi fiu de ajutor la ceva. Ce ajutor aş putea să vă dau?

— N-am nevoie de nici un ajutor, atamane, zîmbi Jder.

— Ştiu, te simţi în putere şi ţi-i uşor a grăi astfel. Dinspre Liov vine fratele domniei tale. Se spune c-ar fi fiind gata pe hotar, să vă deie sprijin, nu ştiu cîte sute de călăreţi. Aşa că luaţi fata ce se află în puterea lui Niculăieş Albu, şi vă duceţi. Dar să vedem dac-aţi fi în stare să săvîrşiţi ce pot săvîrşi eu. Încalici, mergi cu mine şi o luăm. Asta-i voinicie! însă e adevărat că, după aceea, te ajung slujitorii Craiului şi te taie. Deci văd că tot mai tare-i judecata şi puterea care te-au trimes aici. De aceea vreau eu să-mi schimb stăpînul. Porunceşte-mi să-l prind pe jupîn Mihu şi să ţi—l aduc în sac.

— Măria sa Ştefan-Vodă n-are nevoie de el.

 Răţoi oftă iar.

— De ce grăieşti aşa cu mine, jupîne Ionuţ? Văd că n-ai în mine nici o credinţă. Poate ai