— Şi jupîn Mihu nu ştie nimic?

— Ce să ştie?

— Te întreb dacă nu ştie nimic ; răspunde numaidecît, dacă vrei să-ţi mai steie capul pe umeri.

Răţoi scrîşni, înghiţindu-şi veninul :

— Căpăţîna asta proastă ţi-o dau, jupîne Ionuţ ; nu mai am ce face cu dînsa şi nu mai este bună de nimic. Nu înţeleg ce vrei să spui. Taie-mă ; însă nu înţeleg.

Moş Ilia Chiorul stătuse toată vremea în loc, ascultînd cu luare-aminte. Abia acum îşi aţinti ochiul cel sănătos asupra lui Jder.

— Să ştiţi, fraţilor creştini, se tîngui el lăcrămând, că aici este la mijloc un drac, adică o muiere. Va fi fiind fata cu care s-a oprit la curtea din Volcineţ acel boier de la Moldova, cătră care ne-a trimes jupîn Mihu.

Jder se frămîntă dintr-odată în şa la aceste vorbe. Gogolea îi ceti cu mare uşurinţă în ochi o bucurie aprigă, înţelegînd întrucîtva acea neguţătorie înarmată care umbla pe drumurile Lehiei.

— Tare mă tem că nu-i în primejdie numai căpăţîna mea, rînji el.

Ionuţ îl privi crunt...

— Da, da, urmă Gogolea, veselindu-se. Înţeleg eu acuma ce căutaţi domniile voastre. Eu v-am lăsat sănătos şi m-am dus.

Cu aceste vorbe, îşi strînse năprasnic calul în pinteni, punîndu-l în două picioare. Dar Ilia Chiorul răcni asupra lui cu turbare :

— Stăi, nebunule.

Ionuţ pusese iar săgeata în arc. Onofrei şi Samoilă cumpăniră asupra lui Gogolea ţăpuşile.

— Stăi, nebunule, ţipa moş Ilia cuprinzînd frîul calului lui Gogolea şi atîrnîndu-se în el cu toată greutatea. Tu nu vezi că Dumnezeu rînduieşte anume drumurile noastre? Întăi, cînd am fost la Timiş, Domnul Dumnezeu ne-a dat ştiinţă. Noi n-am luat aminte. Nici n-am dobîndit căuşul de galbini care ni s-a juruit. Ne-am pus în primejdie vieţile pentru gustul unui cneaz buiac. Acuma iar sîntem în slujba lui jupîn Mihu, şi Dumnezeu iar ne dă de ştire, bătîndu-ne peste fălci. Acu vine vremea să facem şi noi o dreptate pe lumea asta, atamane Gogolea. Tot era vorba să zidim o sfîntă mănăstire şi să ne facem în ea schivnici. Eu zic aşa, să facem cu aceşti boieri care se află aici o neguţătorie mai bună decît toate : dacă domniile lor vin pentru logofătul Mihu, să-i sprijinim ca să-l ieie şi să-l ducă Domnului lor, precum s-a auzit că este dorinţa şi porunca măriei sale Ştefan-Voievod. Numaidecît să ni se deie dreptul nostru, ca să zidim acea sfîntă chinovie despre care e vorba.

Ionuţ asculta cu uimire vorbele lui moş Ilia Chiorul.

— N-am venit pentru asta, zise el. Dar este cu cine să faceţi neguţătorie şi vă pot jurui şi eu acel căuş de galbini de care aveţi nevoie, şi-l juruiesc de la jupîn Iaţco, ori vă dau vouă aceste trei tamazlîcuri, pînă ce vine prea sfinţitul Amfilohie.

— N-avem încă nevoie de prohod, mîrîi Răţoi. Şi nici nu înţeleg nimica.

— Supune-te, Răţoi, se tîngui iar moş Ilia Alapin. În starea în care am ajuns nu-i nevoie să mai înţelegem nimica. Să ne plecăm capetele, rugîndu-ne Domnului Dumnezeu pentru ctitoria noastră.

Lotrul n-avea alta de făcut decît să se supuie. Era stropşit şi ticălos. Şi în preajma lui se aflau, pîndindu-l pieziş, feciorii lui Nechifor Căliman.

CAPITOLUL XV

ÎN CARE SE VEDE CĂ FEMEILE AU TOTDEAUNA DREPTATE

După ce fură adunate tamazlîcurile risipite în Rîpile Babei, Ionuţ Jder şi slujitorii săi ieşiră la Slonim. Acolo, în margine de sat, la o cruce de drumuri, aştepta Iosip de la Nimirceni. Credinciosul lui Dămian Păr-Negru îşi alesese loc singuratic de popas, subt un plop străvechi, de mult uscat, care străjuia căile. Trunchiul, pe care abia îl puteau cuprinde în îmbrăţişare patru oameni, înălţa în albul iernii ramuri încîlcite, pînă într-o mare înălţime, unde, pe un clomb subţire, cloncănea din cînd în cînd un corb, dînd veşti fără înţeles omului descălecat dedesubt. Acel om aprinsese foc în scorbură şi priponise calul alături, punîndu-i în cap traista cu grăunţe. Pe tarhatul calului se hodinea el, pîrjolindu-se la flăcări cînd pe o parte, cînd pe alta.

Jder îşi duse oamenii şi vitele pînă în marginea satului, neguţînd stogul de fîn cum îi era rînduială şi plătind şapte groşi din punga de matasă, după care venise singur la vatra lui Iosip. Apropiindu-se şi descălecînd, cerceta pe sol, încercînd să cetească pe obrazul lui vestea ce i se trimetea.

Iosip se închină şi aşteptă să fie întrebat.

— Veste bună, precît înţeleg, meştere Iosipe?

— Ai spus singur ce este, jupîne Ionuţ. Dumnezeu ne stă într-ajutor. După ce am fost trimes noi pe Botezatu cu înştiinţare cătră domnia ta, n-a mai trecut decît o zi şi a venit la mine o slugă a lui Mihu logofăt. S-a aflat ceva de Niculăieş Albu : ar fi descălicat, noaptea, la odăi unul Drăghici, omul lui Albu, şi a cerut să intre chiar atunci la boier. Era, se vede, vreo vestire grabnică, deoarece, dimineaţa, logofătul Mihu a dat poruncă să i se grăbească plecarea. Cu toate acestea n-a plecat nici a doua zi, nici a treia zi, fiind acest boier prea mare şi prea greoi şi făcînd toate lucrările sale cu întîrziere. De cincisprezece ani stă să se întoarcă în Ţara Moldovei şi pînă acuma nu s-a întors. Sfinţitul Amfilohie zîmbeşte şi zice că poate i-a venit vremea să se întoarcă acuma. Cum s-a aflat încotro anume purcede boierul, omul meu a venit şi mi-a spus. Eu am luat poruncă de la jupînul postelnic Simion şi am încălicat. De aicea pînă la tîrgul Volcineţ, unde am oblicit noi că s-ar fi oprit Niculăieş Albu, nu-i departe ; însă porunca lui jupîn Simion postelnic este să stai pe loc. Postelnicul zice că-ţi cunoaşte nerăbdarea domniei tale : deci să nu te clinteşti pînă ce nu ajunge domnia sa. Îşi adună slujitorii pe care îi are risipiţi şi trebuie să ajungă şi domnia sa aici, după miezul nopţii, ori cătră ziuă. Sîntem înaintea lui jupîn Mihu logofăt; avem vreme. Însă este pentru mine o poruncă mai straşnică ; de aceea mă vezi domnia ta pe mine, jupîne Ionuţ, punînd şaua pe cal şi strîngînd chinga. Cum te văd şi cum îţi spun