Cea dintăi lovitură a celor de cătră rovină se îndreptă cătră sania Călimanilor. Onofrei şi Samoilă îşi încetaseră în sfîrşit sfatul şi socotelile lor cu lupii. În clipa cînd înţelegeau ce fel de vînători pot fi în preajmă, acei vînători se şi ridicaseră şi veneau asupra lor.

Ca oameni mari şi greoi, feciorii starostelui puseseră oarecare timp ca să se desfacă de coviltire şi sănii şi să cotrobăiască sub poclăzi armele. Cînd traseră însfîrşit bucăţile de fier luciu, băgară de samă că ţin în pumnii lor nişte unelte prea uşoare şi prea subţirele. Onofrei înfipse în pămîntul îngheţat arma şi trase de sub covergă un par ascuţit, gătit după rînduiala vînătorii de mistreţ. Samoilă făcu în pripă aceleaşi mişcări. Înfipse sabia : trase ţăpuşa.

— Cum să facem, bădică? întrebă rînjind Samoilă. La trîntă să ne luăm, ori în săbii să ne tăiem? Ori să-i pălim tare?

Cînd a spus Samoilă vorba asta, Onofrei a şi pălit cu ţăpuşa de stejar pe cel dintăi călăreţ care năvălea cu suliţa asupra sa. Din pălitură, i-a rupt şi suliţa şi l-a dat şi jos de pe cal. Cînd a pălit şi Samoilă, s-a întîmplat acelaşi lucru cu al doilea călăreţ cazac. Amîndoi fraţii au ridicat parii asupra celui de-al treilea. Acesta a ocolit în laturi, strigînd cătră soţii săi. Atunci au întors caii spre acel loc toţi cei de la rîpă năvălind în sprijinul celor bătuţi.

Erau zece ori doisprezece, îndemnîndu-se cu mare glas. Cînd se văzură într-asemenea stare de primejdie, feciorii starostelui începură să se mişte cu o hărnicie, al cărei argint viu nici nu se bănuia a fi în mădulările lor mari. Încordîndu-se cu străşnicie şi îndemnîndu-se cu glasuri groase, repeziră de la zece paşi asupra năvălitorilor ţepuşile lor grele. Vîjîind şi zbîrnîind stejarii intrară între lotri stricînd capetele şi mînile. Călimanii smulseră odată săbiile, dar le lepădară numaidecît. Întinzînd mînile înspre

coşurile săniilor răsturnate de cai, apucară roţile desfăcute. Cumpăniră cîte una în fiecare mînă ; se opintiră trimeţîndu-le ca pe nişte ghiulele de balimezuri. După ce împroşcară cu una, pe urmă apucară în dreapta şi pe cealaltă, făcîndu-i vînt ca dintr-un braţ de moară.

Nu se mai aflau înaintea lor decît trei oameni călări. Ceilalţi stăteau prăvăliţi în omăt; unii mai dădeau dintr-un picior ; alţii nu mai mişcau. Căzuseră şi unii cai ; alţii fugeau pe cîmp cu scările zbătîndu-se. Harţul nu mergea în spor pentru lotri nici în altă parte, căci ori erau săgetaţi ori bătuţi de săbii agere. Toată puterea lor fusese aici în urmă, lîngă sania Călimanilor, şi aici se dovedise dintr-odată a fi un fel de prăpăd al lui Dumnezeu.

— Pe care să te mai pălesc? striga Samoilă holbat, învîrtindu-şi roata.

Atunci a înălţat mare glas cazacul cel cu sabia şi cu suliţa :

— Staţi! staţi, fraţilor şi creştinilor! cu asemenea putere noi nu ne punem. Cine sînteţi domniile voastre?

În clipa aceea, încordînd asupra lui arcul, Jder îl cunoscu pe cel care strigase. Era Grigorie Gogolea, lotrul, poreclit Răţoi, cel care cutezase cîndva să intre la Timiş, ca să fure ori să înjunghie harmasarul alb al măriei sale Ştefan-Vodă.

Desfăcu săgeata din coarda arcului şi-şi mînă calul înainte. Răcni poruncă spre Strîmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră să steie pe loc şi să lepede roţile. De jos din apropierea lui Gogolea, se ridică, cumpănindu-se cu mînile la frunte, un cazac bătrîn şi chior de un ochi. Acesta era moş Ilia Alapin.

— Unde eşti, atamane? bîlbîia el, pipăind în jurul lui în vînt ca să se sprijine de ceva.

— Aici-s, moş Ilia ; am dat peste mare noroc.

— Oi, căpitane, norocul nostru e c-au să ne ia vieţile şi avem să scăpăm de orice năcaz pe astă lume.

— Încă nu-i vremea, moş Ilia. Aceştia nu-s neguţători. Am greşit. Noi  n-am găsit ce căutăm ; iar domniile lor n-au ce face cu nişte mişei ca noi.

Jder îşi opri calul. Încă se frămînta în el mînia. Îşi potrivi arcul la oblînc şi-şi căută sabia, ca să deschidă judecată.

Gogolea se uita la el cu mirare.

— Fac cruce, jupîne, şi mă jur că eu te cunosc şi am mai avut de la domnia ta pagubă. Moş Ilia, acesta-i feciorul cel îndrăcit de la Ionăşeni.

— Aha! mormăi moş Ilia, aşezîndu-se cu trudă la pămînt.

— Fac cruce şi mărturisesc, urmă Răţoi, că n-am ştiut cine sînteţi. Iaca folosul nostru, se vede de jur-împrejur.

Unii dintre tovarăşii lotrului se trăgeau pe brînci la o parte ca să-şi oblojească rănile ; alţii, încă teferi, fugeau pe şes, ca să prindă caii. Tamazlîcurile de boi se năruiseră în rîpă. Săniile începeau să fie adunate şi puse în rînduială de slujitori. Omătul fusese frămîntat pretutindeni şi pătat de sînge în multe locuri. Printre cai şi oameni căzuţi, Onofrei şi Samoilă îşi căutau roţile şi ţăpuşile, cu totul nepăsători de partea ce luaseră ei la bătălie. Părea chiar că li-i ruşine de cele întîmplate şi nici nu cutezau să întoarcă privirile spre Jder.

— Ascultă, Răţoi, vorbi Ionuţ, zîmbind cu răutate. Dacă ar fi aici bădiţa Simion, poate ai scăpa iar, căci tu ai avut o tocmeală cu domnia sa. Eu însă trebuie să-ţi ridic viaţa, ca să nu te mai poţi întoarce la stăpînul tău.

— Care stăpîn al meu? urmă să se mire Gogolea.

— Cel care te-a trimes împotriva noastră. Atunci însemnează că ştie despre fratele meu şi despre sfinţitul arhimandrit Amfilohie şi va fi pus şi împotriva lor ceva la cale.

Jder încorda braţul pe sabie. Gogolea răcni cu cutremur :

— Pe legea mea, care-i una şi sfîntă, nu înţeleg ce vrei să spui, jupîne Ionuţ. Stăpîn, pe care-l slujesc din cînd în cînd, am într-adevăr. Dar asta a fost o treabă a mea, cătră care m-au chemat prietini ai mei de la un pod peste Prut şi de la o moară. Nu ştiu de altceva nimica. Ştiu numai că aveam poruncă de la boierul meu să mă abat la curtea de la Volcineţ, unde trebuie să vie însuşi jupîn Mihu, azi ori