Era soarele suit la amiază cînd convoiul porni iar.

După ce urcară din rîpa bălţii pe lîngă pădure, lăsînd în urmă bordeiele sătişorului sub fumuri uşoare şi sub pulberea de lumină, Ionuţ Jder văzu deschizîndu-se înainte, spre Slonim, o aşezătură dreaptă, un loc de mirişti şi de păşuni pînă într-o zare neagră. Totul era alb şi curat în acea întindere. În fundul îndepărtat al priveliştii, sub ceaţă, se afla altă pădure, ca şi cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă.

Jder încălecase ocolind cu repeziciune cirezile şi săniile, ca să le poruncească o altă alcătuire. Pîn-aici tamazlîcurile se înşiraseră unele după altele. În întinderea aceasta slujitorii aveau putinţa să le desfăşure în larg — umblînd un tamazlîc la mijloc şi două pe de laturi. Patru sănii ţineau fruntea ; celelalte îndată în urmă. Afară de călăuzii săniilor, ceilalţi slujitori primiseră poruncă să încalece. Feciorii lui Căliman erau sub coviltirele din urmă.

Asemenea alcătuire, mai mult ostăşească decît negustorească, o mai întrebuinţase Jder după ce intrase în hotar străin. Dar după ce au trecut de Halici, în preajma celui din urmă popas poruncit, după atîtea zile în care nu se petrecuse şi nu i se întîmplase nimic deosebit şi nimic supărător, grija i se împuţinase.

Iată că-i ieşise în cale moş Aloman. Pentru un solz de aramă, moş Aloman îi dăduse o învăţătură, care de altminteri era rînduită din veci în soarta lui Jder.

Se afla în acel fund negru un loc de primejdie care, în zilele vechi, se chemase Rîpile lui Behadîr. Aici Subotai-Behadîr, vestitul urhan al lui Ghinghiz, prinsese armiile de la Lehia şi Litvania, înconjurîndu-le cu mongolii săi şi căsăpindu-le, la anul de la zidirea lumii 6748, luna noemvrie, pe o vreme de iarnă tare. Nici un filolog din aceste părţi de lume n-a putut da lămurire de ce numele acela de groază fusese schimbat şi de ce acuma malorosienii spuneau, rîzînd, acelui loc Rîpile Babei. Noi ştim, dar vom păstra taina. De altfel chiar dacă învăţaţii, chinuindu-se treizeci şi trei de ani, ar ajunge să arate cum şi de ce s-a săvîrşit prefacerea, nu s-ar schimba nimic din cîte sînt să fie sub cer şi sub vifor şi locul ar rămîne tot aşa de prăpăstios şi de înfricoşat. Mai degrabă a putut avea înrîurire asupra întîmplărilor solzişorul de aramă, aruncat de Ionuţ în palma uscată şi noduroasă a lui moş Aloman.

Singurătăţile pădurii din dreapta păreau încremenite într-o tăcere de ghiaţă. După ce ieşiră din preajma lor la o lărgime cu desăvîrşire albă, vînătorii din sania din urmă băgară de samă un lucru ciudat. Un cîrd de căprioare ieşise din umbra cafenie a pădurii, cu toate semnele de spaimă că sînt alungate. Într-adevăr, într-o după-amiază aşa de însorită şi de liniştită, fără ger prea mare, lupii au obicei să iasă la vînătoare. Unii se aţin la anume hăţaşuri ; alţii adulmecă şi alungă căprioarele. După ce cîrdişorul de sălbătăciuni dădu în cîmpie, Samoilă ridică fruntea de sub coviltir urmărind mişcarea lor cu luare-aminte şi aşteptînd să vadă şi pe lupi apărînd de sub streaşină pădurii. Însă lupii întîrziau să iasă. Caprele începură a sălta în copce înspre linia drumului. Curînd simţiră în partea aceasta convoiul de vite şi săniile. Atuncea se abătură iar în fugă în partea dimpotrivă. Acolo cîmpia se încovoia într-o rîpă — la marginea unde începea acel loc vestit între toate. La cealaltă pădure din zare, Rîpile Babei se închideau ca de un zid.

Curînd căprioarele nu se mai văzură. Coborîseră în rîpă. Dar nu mult după aceea, vînătorii le văzură iar izbucnind în şes din rîpă chiar în laturea tamazlîcurilor.

Deci lupii urmăreau din rîpă... Totuşi acei lupi nu apărură în lumina cîmpiei, de şi căprioarele îşi ţinură neîntrerupt înainte fuga, înspre pădurea cealaltă de la capătul rîpilor. Era fugă nu prea repezită ; nu era fugă de spaima unor vînători neînduplecaţi cum sînt lupii. Cunoscînd obiceiurile unor asemenea sălbătăciuni, Onofrei şi Samoilă judecau întîmplarea ca nişte vechi vînători şi se înţeleseră ei în de ei că n-au izgonit lupii caprele din pădure; şi că sub rîpă nu umblă lupi vînători, căci acei lupi vînători s-ar fi arătat numaidecît. Fuga caprelor e pricinuită de oameni, iar acei oameni nu umblă după capre, ci după altfel de vînat.

Pe cînd cugetau aşa cu glas şi se descurcau ei în de ei Onofrei şi Samoilă, săniile dinainte începeau să încline spre strîmtoarea rîpilor. Caprele de mult se mistuiseră în pădurea cealaltă. Atunci apărură cu mare repeziciune în strîmtoare cîţiva călăreţi. Iar din coastă, de sub rovina din dreapta, săltară alţii. Dînd glas de năvală, şi unii şi alţii aplecară suliţile.

Cei din strîmtoarea rîpii ocoliră în stînga şi în urmă, cei din dreapta veniră de-a dreptul. Mişcarea lor tindea să împingă convoiul în rîpi, acolo unde odinioară mongolii lui Behadîr vărsaseră puhoi de sînge. Dar aceşti vînători de oameni, oare se arătaseră atît de sprinteni şi cu asemenea repeziciune, erau creştini. Unul din ei se oprise o clipă şi striga cu străşnicie acea poruncă de război vestită la Pragurile Niprului, — după care fiecare frate întru Hristos, înţelegător al primejdiei, trebuie să-şi plece grumazul dînd tot ce are, ca să-şi păstreze viaţa.

— Supuneţi-vă! strigase încă o dată acel crainic. Apoi îşi ridicase în două picioare calul şi trăsese o sabie încovoiată, pe cînd în mîna stîngă urmă să ţie înălţată suliţa.

La cea dintăi arătare a lotrilor, săniile din frunte se opriseră. Jder îşi învăluise în fugă calul asupra slujitorilor săi, dîndu-le porunci. În acelaşi timp oamenii săi îi întindeau sabia, arcul şi cucura de săgeţi. Şi în acelaşi timp oamenii de la sănii săreau pe omăt, întru întâmpinarea lotrilor, cu armele sclipind în soare. Tamazlîcurile se opriră o clipă pe loc, îmbulzindu-se;  apoi la chiotele înfricoşate ale lotrilor,  care  năvăleau din urmă, prinseră a boncălui împingîndu-se cătră rîpă. Oamenii lui Jder din acea parte, şi el însuşi, fură un timp strînşi de acel puhoi de animale speriate   şi-şi făcură