grivne. Fînul se împrăştia între cârdurile de vite ; stogul nu mai era ; însă minunea celor câţiva bani de aramă strălucea în palma gospodarului.

— Trece un negustor bogat de la Ţara Moldovei, se auzea de la bordei la bordei şi de la sat la sat. Cînd ajunse la un popas de Slonim, Ionuţ Jder găsi un sătişor într-o gură de vale. Balta era oglindă lucie; dincolo de baltă, pe coastă, începea o pădure. Pînă în zări, depărtările erau goale. Cerul deasupra era verde ca balta îngheţată ; pădurea fumurie.

În gura văii, cîţiva gospodari aşteptau pe negustoraş cu cuşmele în mînă şi cu pletele retezate deasupra sprîncenelor.

— Vă poftesc ziua bună, fraţilor creştini, îi întîmpină Ionuţ cu glas vesel.

— Mulţămim dumilorvoastră, cinstite neguţătorule, răspunse cel mai în vîrstă dintre săteni.

Erau, de toţi, şase gospodari.

— Unde călătoriţi domnia voastră, cinstite neguţătorule? Poate vă duceţi la Cracovia, la Împărăţie?

— Din ce cunoşti asta, moşnege? râse Ionuţ. Mi-i scris în frunte?

— Ba nu, cinstite neguţătorule, dar aşa s-aude. Cum s-a pus iarna, umblă săniile şi vorbele între sate. Să ştiţi, zice un cumătru al nostru de la Perival, că vine un neguţător tînăr, care duce trei rînduri de vite de la Moldova la curtea Craiului, la Cracovia. Aşa neguţător nu s-a văzut de mult. Cum s-a oprit lîngă Colomeea, a plătit vama. N-a stat să se sfădească cu vameşii. S-a pus să numere boii, a tras punga şi a plătit o grivnă de fiecare vită. Şi a mai pus pe deasupra un ban în palma vameşului. Cum i-au ieşit slujbaşii vămii la Halici, deasemeni, i-a chemat de departe cu degetul. A scos punga şi a plătit. Deasemenea, mai spune ceva acel cumătru al nostru.

— Ce mai spune?

— Acel cumătru al nostru spune că, îndată ce ajunge la un popas, neguţătorul face strigare pentru un stog de fîn. Şi plăteşte numaidecît zece grivne.

— Ba nu plăteşte, moşule, decît şapte grivne.

— Cum se poate una ca asta? Noi am auzit de zece.

— Însă neguţătorul nu dă decît şapte. Şi dacă se face vorbă şi sfadă, dă numai şase.

— Asta-i legea lui?

— Întocmai, fraţilor creştini.

— Atuncea să ne deie şapte grivne, şi noi desfacem stogul.

Ionuţ Jder se scociorî la şold şi trase punga. Era o împletitură de fir de matasă, pe care jucau două inele de argint, deosebind în două părţi banii : într-o desăguţă argint şi în alta aramă.

Gospodarii se înălţară în vîrful degetelor, ca să vadă mai bine acea bogăţie. Ionuţ numără grivnele şi le puse în palma întinsă a moşneagului. După aceea veni cătră sănii, unde îl aşteptau Călimanii şi alţi cîţiva slujitori, — care nu erau încălăraţi, nefiind de rînd la vite.

— Apoi mai este ceva, cinstite neguţătorule, grăi moşneagul, venind după Jder.

— Ce mai este, moşule?

— După Obiceiul domniei tale, trebuie să-mi mai pui în palmă un ban. Precît am înţeles, şi aceea-i lege.

— Ba aceea nu-i lege, moşule, ci buna mea plăcere.

— Atuncea să fie şi pentru noi buna domniei tale plăcere ; ca să-ţi spunem şi alte veşti, pe care le duc săniile de la sat la sat.

— Este vreo veste pentru noi? se întoarse Ionuţ.

— Este. Binevoieşte a veni mai aproape de mine.

Moşneagul clipi tainic din ochi. Zîmbetul lui Ionuţ pieri o clipă, apoi apăru iar. Se alătură de moşneag şi trase iar punga de matasă.

— Despre ce-i vorba, moşule?

— Să nu te superi domnia ta, cinstite negustoraşule ; umblînd prin sate şi prin tîrguri şi tot scoţînd punga asta, oamenii au luat aminte că trebuie să fie ceva la mijloc, şi unii cred că în săniile acestea domnia ta ai pungi mai mari şi mai grele decît asta de matasă.

— Aşa cred unii şi alţii? se veseli Jder.

— Aşa cred unii şi mai cu samă alţii. Domnia ta îmi dai banul pe care l-am cerut şi eu îţi dau sfatul.

— Dumneata mi-l dai, însă eu nu ţi l-am cerut, moşule.

— Totuşi eu ţi-l dau şi te poftesc să fii cu luare-aminte, ca un om bătrîn, nu ca unul tînăr.

— Bine, moşule, ţi-oi da banul şi-ţi mulţămesc ; dar află că eu sînt un om care nu mă tem de nimica.

— Cum se poate! Spui vorbă mare, cinstite negustoraşule. Nu te temi nici de cazaci? Se află la Pragurile Niprului bărbaţi care-şi cunosc bine meşteşugul.

— Nu mă tem, moşule, căci eu îs descîntat de comisoaia Ilisafta, şi afumat cu păr de urs.

Moşneagul primi banul de aramă şi rămase clătinînd din cap şi mirîndu-se de prostiile tinereţelor.

— Tot am să-ţi spun ceva, cinstite negustoraşule.

— Cum văd eu, aici este mai multă vorbă decît fîn, se întoarse iarăşi Ionuţ. Stogul mi se pare mai mic decît în alte părţi.

— Despre asta să nu-ţi faci supărare ; vor rămînea boii mai sprinteni la o vreme de nevoie. Află, cinstite negustoraşule, că numele meu este Aloman şi eu îs fugar de la Moldova încă din vremea cînd s-au prigonit şi tăiat feciorii lui Alexandru-Vodă. Atunci am venit în Ţara Leşască după Maria-Doamna.

— Să fii sănătos, moş Aloman. Pofteşti să-ţi mai dau un ban cu chipul Craiului?

— Dacă vrei, dă-mi. Dar nu mai este vorba despre ban ; ci fiind eu de-o lege şi de-o limbă cu domnia ta şi văzîndu-te isteţ şi fudul, nu mă îndur de tinereţele domniei tale. Dacă te întorci la Halici, scapi. Acolo sînt boierii şi slujitorii luminăţiei sale Craiului. Dai în sama lor plocoanele domneşti pe care le duci Craiului şi ceri slujitori împărăteşti ca să-ţi apere tamazlîcurile, dacă trebuie numaidecît să le duci pînă la Cracovia.

— Ba eu, uncheşule, trebuie să ajung astăzi cu toate ale mele pînă la Slonim.

Moşneagul clăti iarăşi din cap, mirîndu-se.

— Pînă la Slonim nu-i departe. Întîrziere nu poţi avea domnia ta decît la un loc greu care se chiamă Rîpile Babei. Ia aminte la aceste vorbe ale mele, cinstite negustoraşule. Să te ferească Dumnezeu de primejdie.

Cu toată înfăţişarea lui de fecioraş fără grijă, Jderul fusese foarte băgător de samă la toate vorbele amestecate pe care i le rostise ţăranul cel bătrîn şi pe care el le plătise un bănuţ. Fără îndoială