Volcineţ, în curţile cele vechi ale Doamnei Maria. Cîte-un răstimp de vreme stătea toropită pe un divan. Altă dată se aşeza în jilţul de lîngă portretul Doamnei şi privea cu ochii înlăcrimaţi spre imaginile acelor voievozi pieriţi de moarte cumplită.

Bătrînul credincios Gligore Mustea, slujitorii şi roabele umblau în vîrful degetelor pe la uşa cămării domneşti. Femeile îşi plecau urechile şi ascultau ce se întîmplă înlăuntru. Unele dintre slujitoare, la ceasul hotărît, băteau încetişor în uşă şi lăsau pe o măsuţă scundă mîncarea măriei sale. Gligore Mustea asculta şi el cu luare-aminte, fără să audă nimic. În ziua de sărbătoare a Sfîntului Toma, cînd a început vîntul de iarnă din miazănoapte, jupîn Niculăieş Albu s-a hotărît, după alt sfat cu jupîneasa Irina, să se înfăţişeze la uşă şi să bată încet, cerînd intrare.

Era la un ceas după masă, deci în vremea amiezii.

— Cine-i acolo? a întrebat dinăuntru Vorniceasa. N-a răspuns nimeni. Jitnicerul a ciocănit a doua oară.

Vorniceasa Irina s-a dus domol pînă la uşa de stejar ; a tras zăvorul; uşa s-a deschis făcînd loc lui Niculăieş Albu. Îndată ce 1-a văzut, jupîniţa Maruşca şi-a şters repede lacrimile cu năframa de borangic pe care o ţinea în mîna stîngă şi şi-a descoperit dinţişorii, părînd că zîmbeşte. Apoi dintr-odată s-a sculat, zbîrlindu-se oarecum şi desfăcîndu-şi în sus ghiarele. A început să scîrţîie aşa de înfricoşat, aşa de zguduitor şi cu atîta desnădejde, încît Niculăieş Albu s-a dat înapoi numaidecît, închizînd uşa. Odată cu ţipetele acelea fără nume, ca din strune amestecate, a venit asupra uşii o izbitură de talger. Talgerul a căzut zîngănind pe pardoseală. Strigătul fără nume a încetat.

— Ce este, nu s-aude nimic? a întrebat Gligore Mustea, cu glas moale, la urechea lui Albu.

— Ba s-aude.

— Cum spui domnia ta?

— S-aude.

— Ce s-aude?

— Încă nu ştiu bine. Dumnezeu ştie! a răspuns pe gînduri jitnicerul.

 

 

 

CAPITOLUL XIV

UNDE S-ARATĂ ALŢI CUNOSCUŢI AI NOŞTRI

 

Sub paza oamenilor lui Jder, tamazlîcurile de boi umblau cu destulă încetineală. Pătura subţire de omăt acoperise o zloată ce îngheţase dintr-odată în grunzuri. La locurile povîrnite boii alunecau învălmăşindu-se. Cu toate harapnicele şi răcnetele lor se vedea că slujitorii comisului celui mic erau deprinşi cu alt meşteşug decît cel pe  care-l îndeplineau. Totuşi mergeau înainte, pe drumul Colomeei, poposind din cînd în cînd în marginea satelor.

Se aflau în unele locuri sate sărace, cu bordeie pe jumătate îngropate în pămînt. Ca şi în multe părţi din locurile descoperite ale Moldovei, băştinaşii erau deprinşi din veacuri să nu aibă aşezare trainică, deoarece valurile şi vînturile băteau necontenit asupra acestor hotare. Într-o mie de ani, de la huni pînă la tătari, aceste vînturi şi valuri învăţaseră pe năcăjiţii oameni că nestatornicia este legea ce stă deasupra vieţii şi morţii prin voia lui Dumnezeu. Casele de piatră, grădinile irigate, îngrămădirile de bogăţii aici n-aveau noimă : în orice clipă se puteau preface în fum si flăcări. Aici omul se mulţămea cu înflorirea fiecărei primăveri şi cu rodul fiecărei toamne. Astăzi dormita tihnit la vatra lui; mîni era nevoit să se bejănească în codri. Răpirea holdelor, pojarul bordeiului erau socotite o fericire dacă omul se putea astfel pune la adăpost în pustie ; căci deseori nomazii îi prindeau cu arca- nele şi-i grămădeau ca pe vite sub harapnic pe drumul robiei răsăritene, de unde nu se mai întoarce suflet viu. Cînd nu erau nomazii, îi asupreau domnii pămîntului fie cu biruri, fie cu podvezi, fie cu războaie ; şi cînd se nimerea să fie şi din partea acestora o milostivire a blândeţii ori a uitării, se ridicau sălaşurile de lotri care veneau să-i vămuiască, prădîndu-le vitele. Munca, privegherea şi cuminţenia gospodarului, deci, nu preţuiau nimica în aceste părţi de lume. Dacă avea mişelul noroc să-i cînte cucul în faţă, primăvara, putea să-şi întărească în el o nădejde şi să rîdă la soare ; dacă nu, se culca cu grija şi se scula cu întristarea.

Cum sosise din miazănoapte iarna asta năprasnică, ţăranii îşi vîrîseră vitele la ocoale şi oile la perdele. Cînii sosiseră şi ei odată cu vitele şi cu oile, scurmîndu-şi alte covruri în preajmă. Dacă năzuiau lupii, cînii dădeau bătălie ; oamenii chiuiau de pe prispe. Cînd dădeau lotrii, iarăşi alegea norocul, ca şi la lupi : unii gospodari aveau mai multă pagubă, alţii mai puţină ; unii n-aveau nici o pagubă şi uitau să închine lui sfîntu Neculai, în biserică, luminările juruite.

În lungul zilelor se coceau mai mult pe lîngă jarul din vatră, mîncînd şi dormitînd. Cînd şi cînd ieşeau, ca să lepede nutreţ la boturile animalelor. Sara, bătrînii istoriseau celor tineri acea poveste minunată a lui Făt-Fru-mos, care-i sortit din leagăn să ajungă la împărăţie. N-are nevoie nici de înţelepciune, nici de vitejie prea mare. Cînd greşeşte, îi stau în ajutor fiarele şi gîngăniile ; cînd se luptă, îl sprijină nişte tovarăşi cu mare virtute care îl urmează din bunătatea inimii lor şi din porunca sfintei Vineri ; în toate ale lui îl urmăreşte norocul, fiind fudul şi fără grijă, deoarece aşa i-a fost scrisă în stele soarta. Pe acelaşi temei, omul poate găsi comori ; fericirea lui atîrnă de minunile întîmplării, nu de acele deşărtăciuni cărora filosofii le-au spus muncă şi statornicie. Mai mult decît atît: se dovedeşte că aceşti boieraşi frumoşi şi fără grijă, care se duc la împărăţie, se bucură de o tinereţe fără sfârşit, cu bencheturi şi dragoste.

După ce ascultau poveştile, flăcăii lăsau pe bătrîni să se suie pe cuptor, iar ei ieşeau să vadă stelele nopţii şi să audă glasul 'depărtării, nădăjduind într-ascuns că va bate în preajma lor un vînt al întîmplării, care să-i scoată din valea lor ticăloasă şi să-i ducă spre lumina de aur a altei vieţi.

Printre aceste sate Jder umbla cu slujitorii săi şi cu tamazlîcurile, făcând din cînd în cînd popas şi stârnind pe gospodari din bordeie. Cum se ridicau aceştia din adâncime în albul iernii, vedeau o minune. Căci din promoroaca depărtării sosise un negustoraş tînăr care le poruncea să desfacă stogurile de fîn. Cum se supuneau poruncii, negustoraşul le punea în palmă cîteva