Cînd jupîniţa Maruşca a văzut că acei slujitori crăieşti se închină cătră jitnicer şi jitnicerul se închină cătră ei, şi-a prăpădit iarăşi firea şi a ţipat din adîncul fiinţei sale cu străşnicie. Numaidecît vorniceasa Irina a cuprins-o pe după spate ş-a adus-o cătră sînul său, înăbuşindu-i al doilea răcnet...

— Ce este? au întrebat slujitorii.

Zîmbind, jitnicerul Niculăieş s-a plecat cătră ei şi le-a şoptit o lămurire la ureche ; după care ei şi-au mîngîiat mustăţile şi s-au închinat din nou cătră jitnicer, rîzînd.

— Daţi drumul! a strigat unul din ei cătră vizitiu poruncă în limba leşască.

— Ai auzit? ai auzit? şoptea Vorniceasa lîngă tîmpla jupîniţei Maruşca. De ce nu înţelegi, drăguţa mea, să fii cuminte?

— Ce să fac! se tînguia cu desnădejde copila. De-acuma mă duce fără oprire înlăuntrul împărăţiei. Pînă la hotar am nădăjduit să-l ajungă pe hoţ gonacii domneşti.

Am mai nădăjduit să fi aflat şi altcineva, acel care ştiu eu că trebuie să vie să mă caute. Dar iarăşi acesta n-a putut să m-ajungă din urmă la vreme. De acuma, dacă nu se întîmplă o minune de la Dumnezeu, nu-mi rămîne decît să mor.

— Vai, nu grăi aşa, puiu mamei. Minunile se pot întîmplă oricînd : puterea lui Dumnezeu e nesfîrşită şi pretutindeni.

Aşa, din înţelepciunea veche a Vornicesei au ieşit o judecată dreaptă şi o întîmplare la care Niculăieş Albu jitnicerul nu se putea aştepta.

Dreapta judecată era asta. Dacă fata lui Iaţco se supune, cum le vine de multe ori să se supuie unora dintre fete, chiar de boieri din cei mai mari, atunci ori aici, ori la Cracovia, e tot atîta. Nici fata n-a rămînea supărată, nici jitnicerul nemulţămit. Dacă fata nu se supune şi dacă în răstimpul cît nu se supune îi poate veni un ajutor din urmă, atunci nu trebuie să se afle prea departe. A fost tălhar Niculăieş Albu ; se vor găsi alţi tâlhari mai mari decît Niculăieş Albu. Acei tâlhari mai mari pot veni din Ţara Moldovei, ca nişte vînători care au adulmecat vînatul şi-l caută în pripă. Dar acei tâlhari s-ar putea găsi şi-n Ţara Leşască printr-o sîrguinţă ascunsă, ştiindu-se că Iaţco Hudici îşi poate desface jumătate din comoară pentru treaba asta. Deci aici ar fi mai bun cîştig decît la un tînăr boier nebun care e Niculăieş. După ce a ajunge el să-şi împlinească gustul, are să-i rîdă în nas Vornicesei. Parcă Vorniceasca nu ştie cum merg patimile si înflăcărările lumii?

Deci după cîteva popasuri, fie la Sniantin, fie la Halici, fie în altă parte, moaşa Irina Vorniceasa a tras într-un colţ pe jitnicer şi a stat cu el în sfat îndelungat de taină.

— Să ştii dumneata, cinstite Niculăieş jitnicer, a zis Vorniceasa cu mare oţărîre, că jupîniţa se prăpădeşte.

— Spune repede ce este.

— Întăi să-ţi spun alta, cinstite Niculăieş jitnicer. Un suflet am şi o cruce ; mă jur şi pe sufletul meu şi pe legea ce mărturisesc, că jupîniţa asta se înduplecă. Mă ştii că nu-s de ieri de alaltăieri şi-s învăţată cu de-acestea. Văd că începe să se aline. Oricîte nazuri ar face, oricît ar ţipa şi ar bate cu fruntea şi cu corniţele încolo şi încoace, nu se poate să nu vadă în domnia ta bărbăţia şi frumuseţa pe care le ai, căci nu-i oarbă : ba încă are nişte priviri prea ascuţite. Deci văzînd eu la domnia ta atîta patimă şi spunîndu-i şi eu cele de cuviinţă, ai s-o vezi într-o zi desfăcînd braţele şi întinzîndu-se în sus de mijloc. Cînd se întinde aşa o femeie, domnia ta trebuie să înţelegi o bucurie la aşternut pentru domniile voastre. Însă mai este ceva ce trebuie să-ţi spun. Nici jupîniţa nu înţelege şi nu ştie, fiind o copilă. Dar eu, ca moaşă, ştiu că, dacă vă duceţi aşa înainte, o prăpădeşti pe dînsa şi vă prăpădiţi amîndoi. De-atîtea zile umblă hurducată. A ţipat, s-a zbătut. În cinci rînduri, şi-a muşcat limba şi i-au ieşit la colţurile gurii clăbuci de sînge...

— Dar bine, Vorniceasă Irina, a prins a se tîngui Niculăieş Albu ; de ce nu mi-ai spus din vreme?

— Stăi, jupîne jitnicer. Asta, ce ţi-am spus eu, nu-i nimica. Dar ştii domnia ta şi dacă domnia ta nu ştii, îţi spun eu, — că noi femeile avem suferinţi şi boli ale noastre. Ferească Dumnezeu, dacă nu-i atunci băgare de samă, putem fi apucate de ducă-se-pe-pustii, cînd se spune că intră în noi dracii, de nu-i mai pot scoate decît popii cu cetanii sfinte ; şi mai putem fi cuprinse de aşa slăbăciune, încît rămînem albe şi slabe. Cum bate un fluture din aripi numai o dată, aşa închidem ochii şi ne-am dus... Aşa-s rînduite de la Cel-de-sus slăbăciunile noastre. Cîteodată ne vine nebunie, parc-am fi băut zamă de mătrăgună. Să ştii că dacă nu poposeşti undeva, pentru hodină de-o săptămînă, o prăpădeşti pe jupîniţa Maruşca.

— Atuncea să ne oprim ; dar n-avem unde ne opri. Eu socoteam că să mergem întăi măcar pînă la Liov. Doar am schimbat-o într-o carîtă uşoară.

— Fă cum ştii domnia ta ; eu am spus ce-am avut de spus ; îmi spăl mînile ca Pilat din Pont. .

—'Stăi, stăi, Vorniceasa, nu grăi aşa. Dacă trebuie să ne oprim, să ne oprim. Cîtă vreme?

— Trei zile ; patru zile.

— Nu-i prea puţin?

— Bine, fie şi o săptămînă. Cu atît va fi mai bine.

— Atuncea n-avem alta decît să ocolim la Volcineţ, la tîrgul unchiului meu Mihu logofăt. Dar mai poate răbda jupîniţa Maruşca pînă acolo? Sînt pînă la Volcineţ două poşte şi mai bine.

— Dă, ştiu eu? Să încercăm. Dacă umblă carîta numai în pas, atuncea poate s-ajungem cu bine. Te-ai uitat să vezi cît e de albă şi de stinsă?

— M-am uitat, scrîşni Niculăieş Albu. Să ştii, moaşă, că dacă se întîmplă ceva, te despic în două cu sabia. Istoria asta trebuia să mi-o spui mai din vreme, nu acuma.

Vorniceasa Irina s-a înspăimântat nespus de asemenea ameninţare şi s-a suit în carîtă, cuprinzînd fruntea jupîniţei şi rezemînd-o de umărul său.

Astfel de cîteva zile fata lui Iaţco se găsea în popas la