pe moaşa Irina Vorniceasa. Să te sfătuiască. Să te stăpînească, dac-a fi nevoie. Dacă, Doamne fereşte, ţi-i rău, să te îmbrăţişeze ocrotindu-te. O femeie cuminte înţelege ce e viaţa şi ştie ce are de făcut. Ştie deasemeni că răsplata sa va fi în galbini buni, cu zimţi.

Albu se înturnă spre vizitiu :

— Mînă înainte, nu mai opri nicăieri. Dacă auziţi ţipînd în rădvan, dă tu chiot mai mare, ca să-l acoperi pe al măriei sale.

Mîni, trebuie să ajungem dincolo. Cum am făcut popas în pămîntul Craiului, faceţi-vă cruce şi scoateţi-vă cuşma, ca să v-o umplu cu taleri.

Vizitiul dădu îndemn : surugiii puseră pinteni şi pocniră din harapnice. Rădvanul se zgudui şi porni huruind şi clătinîndu-se în curelele lui.

— Vai, drăguţa mea jupîniţă, strigă Vorniceasa, pocnindu-şi palmele : de ce te zbaţi aşa? să nu ţi se aplece ; ori să nu se rupă ceva în măria ta.

Cneaghina se zvîrcoli asupra moaşei cu ură :

— Cum cutezi să-mi vorbeşti astfel, cînd eşti în înţelegere şi în unire cu acest lotru?

— Eu! în unire şi în înţelegere cu lotrii? Vai de mine şi de mine! S-ar putea vreodată una ca asta? Doar n-ai auzit măria ta singură, cu urechiuşele măriei tale, că Niculăieş Albu abia acuma mi-a spus de ce m-a ridicat din casa mea în puterea nopţii şi m-a trântit ca pe un sac aici în rădvan? Am crezut că mă fură pentru altceva, vai de păcatele mele. Socoteam şi eu, ca o muiere nebună, că nu mi-a trecut vremea şi pofteam să aflu cine va fi fiind acel Făt-Frumos, care să vîre întăi mîna şi să mă pipăie... Nu rîde, drăguţa mea jupîniţă...

— Nu rîd.

— Ba ţi-am văzut dinţişorii scînteind prin întuneric. Chiar ai de ce rîde, căci pentru alte frumuseţi suspină junii din ziua de azi. Of! Of! nurii mei au fost altădată, draga mea jupîniţă, şi acuma nu mai sînt. Află că eu am fost vestită frumuseţă şi am avut patru bărbaţi. Stau şi mă uit la acest jitnicer şi văd că-i întocmai cum a fost vornicelul meu cel dintăi. Am trăit cu el doisprezece ani ; şi numai la picioarele mele a stat şi în ochii mei s-a uitat. Aş putea spune fără să mint că s-a topit de dragoste. S-a stîns şi s-a dus. După ce l-am plîns destul, am ieşit iar la lume şi s-a aflat pentru mine al doilea soţ : Cristea Mănăilă, vornicel. Am fost prea fericită şi cu acesta alţi doisprezece ani şi mă bătea din cînd în cînd, din dragoste, temîndu-mă pentru frumuseţile mele. Pe urmă s-au găsit alţi vornicei, căci locul fericirii mele a fost la Dorohoi, unde ţine scaun de judecată vornicul cel mare de Ţara-de-Sus şi unde au mare căutare vornicei de poartă ; s-au găsit alţi vornicei, unul Iordache Buză şi altul Stroia Munteanu, cu care am petrecut paisprezece ani : cu fiecare cîte şapte ani. A slăbit şi s-a împuţinat fiecare în timpul său, din dragostea cea mare ce au avut asupra mea ; şi s-au dus ; a rămas din toate cele trecute ca un fum. Deci eu îi cunosc pe aceştia.

— Pe cine?

— Pe aceştia. Adicătelea pe cei ca jitnicerul. Am ştiut să-i stăpînesc. Fă şi domnia ta astfel, ca să-ţi fie bine. Să-ţi şterg ochişorii. Şi nu mai striga, ca să nu ţi se asprească glasul. Îmi place cum te împotriveşti, chiar dacă ţi-i drag.

— Nu mi-i drag! strigă cu hotărîre şi tăios jupîniţa.

— Cum s-ar putea una ca asta? Atuncea de ce te-a furat?

— M-a furat pentru că-i nebun. Ori pentru că a avut o pricină de ură împotriva tatălui meu. Ori pentru bogăţiile pe care le are părintele meu, nu numai în Ţara Moldovei ci şi în Ţara Leşască.

— Poate mai degrabă din pricina asta din urmă. Atuncea-i destul de cuminte şi nu-i nebun, cum spui măria ta. Dacă are prietini şi sprijin la leşi, se poate face.

— Cum se poate face?

— Se poate face, fiind la mijloc şi voia măriei tale. Acuma îl îndepărtezi de la faţa măriei tale. Dar mîni poate să fie schimbare, văzîndu-l cum se mistuie de dragoste. Care femeie poate sta multă vreme nesimţitoare?

Jupîniţa tăcu. Moaşa rîse singură. Dintrodată, prin întuneric, copila întoarse asupra tovarăşei sale un şuier de viperă.

— Vorniceasă nebună! nu cuteza să-mi vorbeşti astfel. Află că mi-i drag altcineva.

— Vai, draga mea jupîniţă, iartă-mă pentru vorbele mele proaste. Trebuia să-mi spui de la început asta. Atuncea de ce răcneşti aşa de tare cătră acest biet jitnicer? Şi de ce te zbuciumi aşa de tare? Să-ţi spun eu o taină pe care nişte copii ca măria ta n-o ştiu, iar bărbaţii, ca nişte proşti, n-au s-o afle niciodată. Dacă nu ţi-i drag, şi dacă nici nu-i chip să-ţi fie milă de el, apoi degeaba se străduieşte. Poartă în mînă o răcliţă scumpă, la care n-are cheie. Dacă vrea s-o deschidă numaidecît, o sfarmă. Iar dacă se teme s-o sfarme, răcliţa rămîne închisă. Mi se pare că acest Niculăieş are să se teamă s-o sfarme, dacă gîndul lui e acela pe care mi l-ai spus. Eu, drăguţa mea, ca una care am petrecut patru de-aceştia în curgere de treizeci şi opt de ani, te sfătuiesc să nu-ţi primejduieşti viaţa zbătîndu-te şi răcnind, ci să fii cuminte şi mai ales vicleană. Ridicîndu-mă de la casa mea şi de la liniştea mea, jitnicerul socoate că-i sînt slugă şi-i stau într-ajutor. Domnia sa nu cunoaşte cine-i Vorniceasa ; dar are să afle cît de degrabă.

De la acest sfat în fuga rădvanului, jupîniţa Maruşca a simţit în sine oarecare linişte şi s-a rugat în gîndul său, cerînd sprijin de la prea curata Fecioară. N-a mai slobozit ţipete ascuţite, nici nu s-a mai zvîrcolit. A înţeles că rădvanul umblă cu mare repeziciune şi că schimburile de cai se fac fără nici o greutate. A doua zi, cătră sară, se făcu oprirea. Niculăieş Albu descălecase între slujitori ai Craiului şi îşi arătă îndreptările, cerînd să fie îndrumat cătră unchiul său jupîn Mihu mare logofăt, om cunoscut, preţuit şi iubit de cătră