cel dintăi furtişag al lui Niculăieş Albu. Trecuse întăi pe la căsuţa dumnisale, în marginea tîrgului Sucevii, o ridicase şi o vîrîse în rădvan, poruncindu-i să tacă, sub pedeapsa morţii. Vorniceasa fusese mai mult mirată decît înfricoşată, căci nu se aştepta ca, după ce fusese de patru ori văduvă, să mai rîvnească cineva soarta răposaţilor ei. Numai după ce s-au întîmplat cele ştiute, lîngă vama Rădăuţilor, cu mare învălmăşeală şi vărsare de sînge, dumneaei a înţeles că acea trăsură uşoară cu şase cai a fost gătită pentru altcineva. Jupîniţă Maruşca a lui Iaţco Hudici, cu mînuţele legate la spate cu frînghioară de matasă şi picioarele înfăşurate într-un sac, a fost lepădată alături de dumneaei Vorniceasa.

— Ce este? a strigat cu spaimă la ea moaşa Irina. Jupîniţa Maruşca n-a putut răspunde, deoarece i se pusese şi căluş.

Numai cu moaşa şi cu jupîniţa, rădvanul a prins să alerge în goana cea mare. La dreapta şi la stînga călăreau bărbaţi înarmaţi. Unul din ei, vestit pentru semeţia şi frumuseţa lui, era Niculăieş jitnicer. Vorniceasa îl cunoştea. Niculăieş jitnicer călărea în partea jupîniţei. Din cînd în cînd se apleca adînc în şa, încercînd să străbată cu privirea în fundul rădvanului. Ghemuită şi strînsă asupra sa însăşi, jupîniţa Maruşca aproape nici nu se băga în samă în perinile rădvanului. Partea cea mai mare a locului era cuprinsă de moaşa Irina. Cînd se aşeza într-un loc, dumneaei avea o putere de a se revărsa în laturi.

Deci, după socotinţa Vornicesei, nu era vorba decît de o răpire de fecioară.

Întâmplări de acestea se vedeau prea ades la sate. Mai ales fetele mişeilor au asemenea plăcere, să fie răpite. Se zbat, plîng şi după aceea le pare bine, aşa fiind datina şi furtişagul fiind cu voia lor. Cîteodată se întîmplă de le fură şi unul cu care nu se au bine şi care nu li-i drag. Atuncea n-au ce face şi se supun celui vrednic, care a îndrăznit să puie stăpînire pe ele. Neamurile n-au alta de făcut decît să se adune şi să puie la cale tocmeala nunţii.

Mai rar se întîmplă să fie furate fete de neam. Altădată, în vremuri mai bune, se vedea şi în boierime destul de des asemenea obicei al pămîntului; dar de cînd se statorniciseră boierii în putere, le plăcea să aleagă ei singuri soţ pentru fetele domniilor lor. Iar din vremea venirii lui Ştefan-Voievod era primejdie să încerce careva silnicie asupra unei cneaghine.

Mişeii plăteau gloabă ; boierii plăteau cu capul. Mai îngăduitoare se arăta Domnia înspre partea prostimii, — căci gloaba era drept domnesc şi sporea veniturile vistieriei. Boierii, fiind scutiţi de dări în bani, nu-şi puteau răscumpăra fapta decît cu viaţa.

Socotind şi cumpănind în sine, cît fugea rădvanul prin întunericul nopţii, moaşa Irina era bine încredinţată că răpirea nu se putuse săvîrşi decît cu voia cneaghinei, ca să fie înlăturată împotrivirea acelui boier căpăţinos, Iaţco Hudici. Acuma i-a venit vremea să-şi deschidă lăzile. Cine are fată, are şi năcaz. Împotriva unei fecioare viclene nu poate sta nici părintele mitropolit.

— Drăguţa mea jupîniţa, suspină cu dragoste moaşa Irina Vorniceasa. Asta-i cea mai grabnică treabă. Şi pe mine m-a furat soţul meu cel dintăi, Sandu Rintea, vornicel. Ia să-ţi scoată mama căluşul, ca să mai răsufli puţintel.

Cum i s-a scos căluşul, jupîniţa a răsuflat de două ori pînă în adîncul plămînilor, ca să prindă putere, după aceea dintr-odată a început să răcnească ascuţit, ca înjunghiată de moarte. A prins a i se zbate în legături şi trupuşorul.

Rădvanul s-a oprit îndată. Caii s-au bulucit unul lîngă altul. Jitnicerul Niculăieş Albu a sărit din şa, a venit şi a vîrît fruntea în rădvan, căutînd să înţeleagă ce se petrece.

Jupîniţa slobozi al doilea rînd de strigăte, mai înfricoşate.

— Ce este?

— I-am dat drumul la glas, mărturisi cu nevinovăţie Vorniceasa, ca să aflu dacă-i pare bine de întîmplare. Eu, în vremea mea, nu pot spune că n-am fost bucuroasă. De ce ţipă dumneaei aşa de cumplit?

Jitnicerul îi răspunse cu asprime :

— Vorniceasă, dumneata n-ai a întreba nimic.

— Atuncea de ce m-ai luat şi pe mine? se tîngui moaşa. De ce mă vîri domnia ta şi pe mine, jupîne Niculăieş, în asemenea bucluc?

— Amestecul dumitale e cu folos, vorniceasă.

— Ba mă rog domniei tale, jupîne jitnicer, mai bine mă lăsai în sărăcia mea. Domnia ta săvârşeşti faptă cu primejdie.

Jupîniţa Maruşca dădu al treilea rînd de strigăte.

— Degeaba strigi, jupîniţă, se aplecă asupra ei Niculăieş Albu, cu blîndeţă. Aici sîntem în lacuri singuratice, nu te-aude nimeni. Îţi strici pieptul şi glasul, şi-mi pricinuieşti şi mie suferinţă.

— Fugi! mişelule! se încorda răguşit şi cu disperare jupîniţa.

— Atunci am să fiu nevoit să-ţi pun iar căluşul, jupîniţă.

— Lasă-mă! lasă-mă! piei din ochii mei! am să mă omor!

— Ba asta să nu faci, jupîniţă Maruşca. Atîta bun am eu pe lume. Sînt singur şi orfan ; nici prietini nu mai am ; numai dragostea ce am asupra domniei tale mă poate răscumpăra ; încolo, viaţa mea nu mai are rost. Să-ţi pun iar căluşul?

— Pune-mi-l.

— Ba am să te lăs slobodă, jupîniţă Maruşca, şi ai să fii cuminte, o mîngîia el ca pe un copil.

Ea clămpăni cu dinţişorii asupra degetelor lui. Jitnicerul îşi retrase mîna cu frică, apoi începu a rîde.

— Văd că ai să te domoleşti. Mergem înainte. Nu facem nici un popas ; am cai pregătiţi în trei locuri. Şi dincolo te schimb într-o carîtă leşască.

Jupîniţă Maruşca se răsuci asupra lui cu răutate :

 — Au să te ajungă din urmă slujitorii tatălui meu.

 -- De asta n-am grijă ; noi fugim cu cai hodiniţi. Jupîn Iaţco nu mai are nici o putere asupra mea.

— Atuncea au să te ajungă oştenii măriei sale.

— Pînă ce-ajung ei la hotar, noi sîntem dincolo. Jupîniţa Maruşca strigă iar cu mînie, zbătîndu-se.

Stătu o clipă, gîfîind, apoi îşi înghiţi mînia :

— Au să te ajungă alţii! N-au să mă lese în mîna dumnitale. Au să te găsească oriunde.

— N-am eu grijă de asta, se veseli Niculăieş Albu. Am mai multă grijă să te domoleşti şi să nu ţi se facă rău. De asta am pus eu aici