— N-ai auzit cît de supărat a răspuns? Parc-ar fi spus : destul! am auzit! am înţeles!

— Ce poate el auzi şi înţelege? Dac-ar fi năzdrăvan, da ; dar acesta e un cucoş ca toţi cucoşii.

Samoilă rîse de acest cuvînt. Rîse şi Onofrei.

— De ce rîdeţi, Strîmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră? Să ştiţi voi că pe acest cucoş mi 1-a dăruit comisoaia Ilisafta şi nu-i un cucoş ca ceilalţi. A strigat că-i destul şi că a înţeles, deoarece, pe celalalt tărîm, la miazănoapte, s-a domolit viforul, în peştera lui de ghiaţă. Ascultaţi-l şi deasupra, în văzduh, cum vine cu mai puţină putere. Cătră ziuă se alină ; şi stă şi ninsoarea. Iar dacă se înseninează, are să scapere gerul.

În zori-de-ziuă nu mai putea fi nici o îndoială că acel cucoş porumbac, cu creasta pieptene şi cu coada secere, a dat dovadă de năzdrăvănie.

La răsărit se deschisese o poartă de rubin. Deasupra ei suia pe cerul verde ca ghiaţa flacăra care se chiamă Steaua Ciobanului. Vîntul contenise. Întinderile cătră zări erau albe. Peste baltă se durase pod de argint. Zvonurile căzuseră la pămînt şi stăpînea peste toate numai puterea de cremene a gerului. Acest farmec se săvîrşise în răstimpul cît ţine un somn. Ionuţ ieşi în larg şi-şi boldi ochii asupra acestei lumini nouă peste care fulguiau lin trandafiri de zori.

Porunci străjerilor :

— Daţi glas să se ridice oamenii şi să înhame. Alţii să scoată boii din saivane.

În toate ale lui Dumnezeu se cetea, într-adevăr, poruncă fără întîrziere. Căci în Ţara Moldovei, ca şi în Ucraina, este o vreme în tot lungul anului, cînd puterea cea mai presus de fire o durează drumuri şi punţi, cum nu se află în nici o împărăţie din lume. Cunoscînd pămîntenii asta, nu-şi mai dau osteneală să săvîrşească ei asemenea lucrări. Aşteaptă minunea, şi fac bine, ca nişte dreptcredincioşi ce sînt. Asemenea zi a lui Dumnezeu vedea în jurul său Jder ; deci trebuia să purceadă pe drumul Colomeei, fără nici cea mai mică întîrziere.

Ridică în şa şi pe Botezatu c-un slujitor tovărăşie, mînîndu-l spre hotarul Ceremuşului. Şi lăsă pe moş Onisifor întru mare nedumerire şi mirare.

Se afla, în acea vreme, în laturea Haliciului, la o zi de cale către asfinţit, un tîrguşor cu numele Volcineţ. Acest tîrguşor, împreună cu altele din alte părţi, şi cu moşii şi castele, făcuse parte din zestrea Doamnei Maria, soră cu Regina Elisaveta, a Craiului Vladislav.

Această Doamnă Maria avusese soţ pe Ilie-Vodă, fecior dintăi al lui Alexandru-Vodă Bătrînul. Pe Ilie-Vodă, cum se ştie, 1-a fost prins în Suceava, arzîndu-i ochii, fratele său prea iubit Ştefan-Vodă. Deci Doamna Maria, după ce a rămas văduvă, s-a aşezat la Volcineţ şi aici a primit ajutoare de la Crai şi de la şleahticii cei mari ai Lehiei, ca să dobîndească iar Ţara Moldovei pentru feciorii săi Alexăndrel-Vodă şi Roman-Vodă. Apoi în împărecherile acelor timpuri, după ce a omorît Alexandrel-Vodă pe Ştefan-Vodă şi a fost omorît şi el de altul; şi după ce a pierit şi Roman-Vodă, — Doamna Maria a rămas să-i bocească pe toţi aceia la Volcineţ, după care s-a dus să-şi isprăvească viaţa într-o sfîntă mănăstire. La curtea de la Volcineţ a rămas numai icoana ei, în straie cernite, pe păretele dinspre răsărit al sălii celei mari de oaspeţi. Pe păretele dinspre apus, în faţă, se arătau, în cadre aurite, imaginile lui Ilie-Vodă, iar de o parte şi de alta a lui Ilie-Vodă. feciorii săi, Alexandru-Vodă şi Roman-Vodă ; deci amărîta Doamnă îi privea de dincolo de moarte şi în ochii portretului păreau că au îngheţat lacrimile întristării celei de-a pururi.

Acest tîrguşor Volcineţ fusese lăsat în dar de cătră Crai lui Petru Aron-Vodă, după ce acesta pribegise în Ţara Leşască, la venirea lui Ştefan-Voievod. Fugind Petru Aron-Vodă în Ţara Ardealului, îl ajunsese şi acolo sabia lui Ştefan-Voievod, luîndui capul, plată pentru uciderea lui Bogdan-Vodă, tatăl lui Ştefan-Voievod. După această pieire, Craiul Cazimir lăsase lui Mihu logofăt folosinţa tîrguşorului.

Era vestit deci acest loc pentru toate cîte le spunem. Şi mai avea faimă pentru un pojar din vremuri mai vechi, cînd l-au fost pârjolit tătarii de Crîm; şi pentru un al doilea pojar, cînd au lovit călăreţii lui Ştefan-Voievod, cu zece ani în urmă, ca să prindă pe Petru Aron-Vodă. Atuncea au ars iară Volcineţul ; însă curtea n-au ars-o ; şi a scăpat călare, numai în cămaşa de noapte, spre Cetatea Peremisla şi Petru Aron-Vodă ; iar călăreţii lui Ştefan-Voievod s-au dus pînă la acea Cetate Peremisla şi au bătut cu buzduganul în poartă. Multă suferinţă au avut într-amîndouă rîndurile bieţii tîrgoveţi ; iar acuma jidovii neguţători îşi clădiseră iar dughenile şi se bucurau de mult folos de la ţăranii de prin împrejurime.

Vechil la curtea din Volcineţ rămăsese tot credinciosul de demult al Mariei-Doamna. Era un moldovan din ţinutul Cîrligăturii. Îl chema Gligore Mustea ; şi la vîrsta de şaptezeci şi doi de ani întru care se afla, surzise de istov.

Asculta cu foarte mare luare-aminte cele ce-i spunea Niculăieş Albu jitnicer, fără să înţeleagă bine despre ce-i vorba, şi răspundea, încet, aproape în şoaptă, jucînd întruna, între obrazul său şi al oaspetelui, degetul arătător de la mîna dreaptă.

— Ce spune, astăzi, cneaghina noastră? întrebă jupîn Niculăieş Albu, părînd vesel de întrebarea pe care o punea.

— Care veste? n-a venit încă nici o veste, şopti Mustea bătrînul, jucîndu-şi degetul.

— Te întreb de cneaghina ; ce spune cneaghina? îşi îngrămădi din nou întrebarea jitnicerul, în urechea vechilului.

— Aha. Nu spune nimica.

— S-a mai domolit?

— N-aud tocmai bine.

— Te întreb dacă s-a mai domolit.

— S-a domolit; întăi era tare supărată ; acuma se uită la icoane şi grăieşte cu ele.

Jupîniţa Maruşca se aşezase în sala cu cele patru portrete. Nu suferea lîngă sine decît pe moaşa Irina Vorniceasa. Sta într-un jîlţ lîngă Maria-Doamna şi jelea şi ea din cînd în cînd pe voievozii cei morţi; după aceea, rîdea ascuţit şi scotea limba cătră domniile lor.

Moaşa Irina Vorniceasa o înconjura cu dragoste şi cu grijă şi mai cu samă cu vorbe multe.

Moaşa Vorniceasa fusese