În mai puţin decît un ceas de vreme, cît dură prînzul sub şandramaua morii, împrejurimile îşi schimbară înfăţişarea. Iazul singur rămase negru, într-un cearcăn de albime. La dosuri, se grămădeau viscolituri. Nourii se grămădeau şi se zbăteau ca nişte site uriaşe sub care se învolbura vântul cu şfichiuiri de ger, spulberînd puzderiile. În priveliştea îngustă, dintr-odată apăruseră măcălendri şi stigleţi, ciugulind cu hărnicie canafurile scailor voiniceşti. De pe cîmpuri şi din frămîntarea stuhului ţupăiau umbre mari de iepuri, căutînd sălaş nou cătră o vălcică, în marginea unui sat. Lumina se împuţina şi moara păru că se strînge asupra ei însăşi, strecurînd prin pod plîngeri şi de pe roţi lacrimi de apă amestecate cu lapoviţă.

Slujitorii ieşiseră la căruţe şi faurii aprinseseră mangaluri ca să călească potcoavele. Onisifor morarul priveghea toate cu cea mai mare uimire. Căci nu numai o dată trecuseră pe acel drum cirezile de boi de la Ţara Moldovei către Ţara Nemţască şi nu numai o dată făcuseră popas lîngă moară. Neguţătorii se aşezau la taifas : haidamacii se culcau cu pletele în ochi pe sub şoproane ; şi cînd se întîmpla — cum sînt treburile pe lumea asta — să deie lupii într-o vreme de iarnă, ori să pălească lotri, toţi săreau bătîndu-se în cap şi nu se pricepeau ce au de făcut. Era mai lesnicios cu lupii decît cu lotrii ; căci vitele, fiind slobode, ieşeau la lărgime, făceau faţă dihăniilor scurmînd cu copitele şi cu coarnele în omăt, mugind, şi se apărau ele singure. Dar cînd năvăleau oamenii din pustie, cazaci înţelepţi şi obişnuiţi la asemenea treabă, — unii scoteau vitele cu strămurările din saivane, iar alţii veneau asupra neguţătorilor cu săbiile. Pe loc păzitorii împungeau cu fruntea într-o parte şi se tot duceau. Îşi puneau la adăpost vieţile, ca şi cum săracele lor vieţi preţuiau mai mult decît trei parale. Atît preţuieşte viaţa unui năcăjit. Şi încă din cele trei parale una se plăteşte pentru naştere şi alta pentru vama morţii. Pentru viaţa lui îi rămîne una.

Iată că acest neguţătoraş şi aceşti haidamaci au o rînduială care nu s-a mai văzut. Îşi pun căruţele pe tălpi de sanie şi-şi potcovesc caii. Pe lîngă asta, de unde au ieşit atît de mulţi? căci la început păreau mai puţini. Pentru trei tamazlîcuri de cîte cincizeci de boi fiecare, trebuiesc cel mult zece feciori. Trei de fiecare grămadă, — şi al zecelea, căpitan. Dar aicea se văd de trei ori mai mulţi. Pe lîngă asta nu par să fie oameni care să se înfricoşeze cu uşurinţă. Totuşi, dacă s-ar întîmpla, cumva, să aibă înştiinţare un oarecare Grigorie Gogolea, apoi cît par ei de tari, s-ar supune cu frică. Căci Grigore Gogolea este tata lotrilor şi el are obicei să vămuiască cirezile, lepădînd, precum se cuvine, podarilor şi fraţilor lor morarii, o bună folosinţă. Numaicît Gogolea nu-i totdeauna acasă, avînd şi alte treburi prin alte părţi din lume. Dacă nu-i Gogolea acasă, apoi să ştiţi domniile voastre că degeaba se duce înştiinţare în pustie ; altcineva se poate pune cu greu împotriva acestora.

Ionuţ sosise în preajmă dintr-odată, dînd ocol din trei părţi lui Onisifor morarul. Cînd îi auzi glasul, bătrînul tresări. Era totuşi un glas plin de blîndeţă.

— Se vede că-ţi place, moş Onisifor, ce vezi; de acea te uiţi cu aşa luare-aminte.

— Îmi place, de ce să spun că nu-mi place? Se cunoaşte că sînteţi oameni vrednici. Dar nu era nevoie să vă trudiţi chiar azi ; viforniţa asta ţine trei zile.

— Poimîni ne strălucesc ochii în altă parte, moş Onisifor.

— Cum se poate una ca asta? Domniile voastre nu sînteţi creştini pravoslavnici şi nu cunoaşteţi hodina?

— Ba o cunoaştem ; şi ne place. Şi mărturisim şi credinţă în Domnul Hristos.

— Atuncea binevoiţi să şedeţi la hodină, cît vremuieşte. Este în sat şi crîşmă.

— Apoi dacă este în sat crîşmă, nu ne urnim de-aici trei zile. Beţivi ca noi cei de la Moldova, n-aveţi domniile voastre în Ţara Leşască.

— Am auzit că băutura domniilor voastre e mai mult vinul.

— Nu te îngriji dumneata de asta, moş Onisifor ; noi bem de toate : chiar apă.

Morarul se înveseli deci de asemenea oaspeţi, care nu cunosc întrebuinţarea zilelor, după cum le-a alcătuit însuşi Dumnezeu. Vara, omul leapădă tot de pe el şi munceşte pe cîmpuri. Iarna se vîră sub cojoc şi doarme pe cuptor. Cînd şi cînd se dă jos de pe cuptor, iese pe colţul prispei ca să miroasă de unde adie vîntul şi se duce la moară, ori la crîşmă. Dacă aşa-i rînduială lui Dumnezeu, cum poţi face altfel? Numai asemenea neguţători strică legea şi umblă prin furtuna omătului ; de aceea le-a pus Dumnezeu împotrivă pe alţi înţelepţi.

Sara sosi cu grabă, ca o altă spaimă a stihiilor. Focurile rămaseră aprinse sub şopron şi la saivane.

Unii din slujitori vegheau, grăind în şoaptă. Alţii se hodineau, pătrunşi de somn şi umezeală, în bătaia flăcărilor. Altă ciudăţenie a acestor străini, după cît băga de samă moş Onisifor, era că şi-au pus străji. Care străji aveau suliţă. Erau doi străjeri. Cînd intrau unii la foc, ieşeau alţii.

Într-un tîrziu, după straja a doua, iată că se auzi cîntînd cu spaimă subt un coviltir, privighetorul lui Jder. Ionuţ, de lîngă foc, se trezi şi ridică fruntea de pe şaua pe care o avea căpătai. Cucoşul cântă de şase ori şi se miră el singur de glasul său ; după care, dintrodată, cîntă a şaptea oară, mai prelung, ca să se audă pe celalalt tărîm. Căci cucoşii de aici aud glasul cucoşilor de dincolo şi dau semn aici după semnele de dincolo. Altfel, de unde ar cunoaşte ceasurile? Căci nu-s nici vraci, nici grămătici.

Jder ascultă a şaptea cîntare, zbucnită c-un fel de supărare. După aceea cucoşul amuţi şi se ghemui la locul său, închinându-şi creasta.

— Ce crezi dumneata, Onofrei, de-a şaptea chemare? întrebă el în şoaptă.

— D-apoi ce să cred, jupîne Ionuţ? Nu cred nimica. Strigă ceilalţi, răspunde