carul cu fîn nu-i prăpădit şi trebuie să-i luăm urma începînd de aici din Liov — şi anume de la casa logofătului Mihu. Tu pune oamenii să iscodească, trimete şi după cazacii aceia de care se slujeşte Mihu logofăt cîteodată. Tu n-ai alta de făcut decît să afli unde-i popasul jitnicerului Niculăieş. Cum vei afla, înhămăm caii şi ne ducem la jupîneasa Ilisafta, luînd pe cale înc-o nuntă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ai deschis urechile?

— Le-am deschis cît toartele cristelniţii.

— Ai băgat în cap?

— Da, stăpîne.

— Atuncea, înainte de toate, treci prin Uliţa Crăiască şi vesteşte pe jupîneasa Teodora că mă înfăţişez la domnia sa numaidecît cu jupîn Simion fratele meu şi cu sfinţitul Arhimandrit Amfilohie. Să lepede caţaveica, deoarece nu plecăm la drum acuma. Mai întîrziem puţin. Şi să se bucure de oaspeţii pe care-i aduc dumnisale.

Aşa s-a făcut. Iosip de la Nimirceni s-a dus cît ai scăpăra ; şi-a căutat în zece locuri oamenii şi i-a mînat la felurite treburi şi a dat şi înştiinţarea poruncită. Apoi a încălicat şi nu s-a mai văzut două zile.

Jupîn Dămian a poftit pe părintele arhimandrit şi pe jupînul postelnic în Uliţa Crăiască.

Acolo, într-o casă cu două rînduri, au găsit o muiere frumoasă, naltă şi oacheşă. În puţine vorbe, jupîn Dămian a lămurit jupînesei Teodora de ce se întîmplă asemenea întîrziere, pentru care întîrziere inima lui e în grea suferinţă. Dar nu se poate să nu se steie pe loc, pînă ce s-a alina amărăciunea fratelui său bădiţa Simion.

— Vai de mine! a strigat dumneaei jupîneasa Teodora. Dar nu plecăm pînă ce nu se găseşte logodnica domniei tale. Să-mi spui dacă ţi-i dragă tare.

— Mi-i dragă tare, a mărturisit postelnicul.

— De aceea eşti aşa de întunecat şi spui vorba asta fără bucurie? Mă duc acuma pe loc la Trofim, în mahalaua jidovilor, ca să verse în apă chipuri de plumb topit, să descopere taina asta ; ori la părintele Policarp de la Vovidenie, să găsească scris în Faptele Apostolilor acolo unde voi deschide la întîmplare, punînd degetul pe foaie. Să ştiu bine că fac şi vrăji şi cheltuiesc de la mine zece galbini, nu se poate să nu-ţi stau într-ajutor.

Rostind aceste vorbe, jupîneasa Teodora a cuprins de după grumaz pe postelnicul Simion şi 1-a sărutat pe amîndoi obrajii.

Pot să-ţi spuni jupîne Ionuţ, că văduvă fratelui domniei tale are o inimă plină de milă şi-i frumoasă cît se poate. Are să fie şi mai frumoasă cînd s-a împlini, rotunjindu-se. Eu socot că are să-i placă jupînesei Ilisafta. Au să se îmbrăţişeze rîzînd ; pe urmă au să plîngă amîndouă pentru fericirea lui jupîn Dămian.

«Mi se pare, cugeta Ionuţ, că Dămian intră la grea ascultare.»

Porunci slujitorului :

— Leapădă vestea din urmă, cu care vii de la Liov.

—Vestea-i asta, stăpîne, răspunse cu jumătate de glas Botezatu, priveghind în juru-i să vadă dacă n-ascultă cineva. Domnia ta ai poruncă să nu mergi mai departe decît la un popas dincolo de tîrgul Colomeea. Acolo este un sat cu numele Slonim. Staţi acolo. În cel mult trei zile, vine Iosip să vă aducă veste. Căci s-a aflat de oprirea lui Niculăieş ; dar nu se ştie de ce, şi nu se ştie anume unde. A venit vestire la casa lui Mihu logofăt. Pînă acuma însă Mihu logofăt nu s-a mişcat. E vorba să trimeată un om al lui. Poate chiar să iasă el singur din Liov şi să se ducă acolo. Deci noi trebuie să fim gata asupra lor. Eu de aici am poruncă să iau un om al domniei tale şi să nu mă opresc pînă la locul ştiut, la Ceremuş, la Stejari, unde se găseşte tabăra lui Petrea hatmanul. După ce dau ştire acolo, iau cu mine pe omul domniei tale şi venim cătră Slonim. Îndată ce-s toate gata şi se ştie locul unde stă jitnicerul, amîndoi ne întoarcem spre hatman. Unul din noi stă la jumătate de cale. Celalalt ajunge în cea mai mare grabă la Stejari. Asta-i porunca de la Liov. Acuma dă-mi învoire, stăpîne, să mă trag lîngă foc, să-mi usuc straiele şi să dorm. Altceva nu-mi mai trebuie pe lumea asta : nici mîncare, nici vin.

 

 

 

CAPITOLUL XIII

ÎNTR-O NOAPTE S-A ÎNTÎMPLAT O MINUNE

 

Jder rămase pe gînduri, lîngă foc, un lung răstimp. Apoi simţi că trec pe lîngă el de două ori, încoace şi încolo, vînătorii săi, Onofrei şi Samoilă. Se frămîntau, aveau a-i spune ceva, dar nu îndrăzneau. După ştiinţa lor, cînd acest boiernaş era dus pe gînduri, apoi într-adevăr era dus şi cufundat pe alt tărîm, unde îşi avea vedeniile lui. Cînd îl chemi, tresare şi se uită cu mirare împrejur.

— Ce este? întrebă Ionuţ.

— E gata de mult mîncarea, zise gros Onofrei. Poate n-ar fi rău să te întorci domnia ta în lumea noastră. Acolo unde eşti, nici mînînci, nici bei. Asemenea şi acest tătar. A căzut şi doarme lîngă foc.

Jder se întinse în sus, cu braţele înălţate deasupra capului. Simţi deodată în nări o suflare aspră şi pe obraz ţurţuri de ghiaţă.

— Vremea se îndîrjeşte, zise el, păşind de sub şopron în izbeliştea viforului.

— Ehei! se fuduli Onofrei. Să fii domnia ta sănătos. Pînă mîni se schimbă lumea.

Din miazănoapte, vîntul zvîcnea şi detuna în volburi cenuşii, spulberînd cu repeziciune la faţa pămîntului trîmbe de ninsoare şi ace de sticlă. Pe tapşanurile cu iarbă uscată albea omătul nou.

— Asta nu-i bun, îngînă Jder. Samoilă se miră.

— De ce să nu fie bun? Asta-i puterea lui Dumnezeu. Omul se simte mai tare iarna, şi mînîncă mai vîrtos.

— Ai dreptate, ai dreptate, zîmbi Jderul. Dar după asta, în loc să ne culcăm în sumane şi sub şoproane trebuie să desfacem roţile şi să punem căruţele pe tălpi. Deasemena meşterii să bată cîte două potcoave la fiecare cal, căci după ce stă viscolul numaidecît înghiaţă, iar noi nu putem sta pe loc ; avem poruncă să umblăm înainte.

Onofrei se zgrepţenă la tîmplă.

— Pînă unde şi cît?

— Pînă într-un loc, unde voi porunci eu. Acolo stăm şi tragem de sub poclăzi săbiile.

— Atuncea se chiamă că ne