ale unui om înţelept; iar faptele sînt ale unui bărbat care are de la Dumnezeu harul stăpînirii. Războaiele măriei sale cu Riga Matiaş şi cu Mamac-Han au fost scurte şi înfricoşate. Aflăm deasemeni, cei care credem cu adevărat în lumina lui Hristos, că Ştefan-Voievod găteşte în braţul său drept fulgere împotriva ismailitenilor. Sîntem întrucîtva mîhniţi că nu se învrednicesc craii să fie mai harnici, ridicînd sabia pentru credinţă. Deci cînd un asemenea bărbat şi Domn scrie asemenea cuvinte, ele au o însemnare. Trebuie să fie la mijloc jigniri multe. Despre unele ştim şi noi. Trebuie să fie la mijloc multe jigniri şi ameninţarea nu-i deşartă.

— Măria sa Domnul nostru doreşte pace, a răspuns părintele arhimandrit.

— Ştiu ; şi noi dorim pace. De aceea am să trimet carte de sfat Craiului, la Cracovia, poftindu-l să lese balurile curţii şi să-şi întoarcă puţin urechea spre Ţara Moldovei.

— Înalt prea sfinţia ta nu poţi să ne dai pe pribeag?

— Să ştii că l-aş da, părinte arhimandrit. Nu este însă sub braţul meu; nici n-a trecut pe la Halici. Se află adăpostit în altă parte, poate la alţi pribegi de la Moldova. Doresc din inimă să cunoaşteţi locul; ca să se îndeplinească mai curînd ceea ce bănuiesc eu. Astfel se vor trezi din somnie craii şi împăraţii. Te încredinţez, frate al meu întru Hristos, dragă părinte arhimandrit, că aceştia nu sînt crai şi împăraţi, ci muieri.

Acel vlădică papistaş, bălan, slab şi uscat, a tras cătră sine pe părintele arhimandrit şi l-a sărutat. După aceea a închis ochii, sfărîmînd între gene lacrimi.

Postelnicul Simion s-a mirat foarte mult aflînd cum a fost acel sfat. Şi eu încă nu pot să-l spun bine ; dar părintele arhimandrit îl rostea întocmai, cu acele vorbe îngînate moale. Deci părintele arhimandrit a poruncit să ne grăbim.

De la Halici, tot în sus pe apa Nistrului, ne-am mai oprit în două locuri cîte o zi, cercetînd ; după ce am trecut de Komarna, am pălit de-a dreptul la Liov. Acolo la Liov, am găsit pe fratele domniilor voastre jupîn Dămian, la casa sa şi în negoţurile sale. Pe cît mărturisesc slugile domniei sale, jupîn Dămian are atîtea dugheni şi atît bănet, încît nu-i mai trebuie nimic decît sănătate. Sănătos să fie, să mînînce galbenii cu lingura. Dar asta nu i-ar putea ţine de saţ — rîdeau ei — de aceea jupîn Dămian Păr-Negru s-a hotărît să-şi ia soţie.

Acum cîţiva ani fusese întăi vorba de o fată a unui neamţ, pîrgar la tîrgul Liovului. Era mare zestre, dar frumuseţă puţină. Deci jupîn Dămian s-a răzgîndit. Acuma iată că s-a întîmplat să moară de holeră, tocmai la Crîm, feciorul starostelui neguţătorilor din tîrgul Liovului. Văduva acelui fecior de staroste a plîns, care nu s-a mai auzit pe lumea asta cît a plîns văduva aceea. Îşi număra băneturile şi straiele şi plîngea. De tînără era tînără ; de frumoasă era frumoasă : aşa că ce poate hotărî o văduvă fără mîngîiere, decît să se ducă la o sfînta mănăstire? Fiind ea de neamul ei malorosiancă şi drept-credincioasă, a zis aşa că se duce să se călugărească la lavra sfintei Teodora de la Chiu, tocmai la apa Niprului. Pe cînd îşi gătea ea zestre de pustie, s-a înfăţişat acasă la dînsa, cu treburi de negoţ, domnia sa jupîn Dămian. A văzut-o că plînge, a întrebat-o de ce plînge, s-a uitat împrejur la toate cîte erau acolo; şi a poftit-o el să nu mai plîngă, căci tinereţa-i scurtă şi nu înfloreşte decît o dată. Apoi de la aceste vorbe au stătut de istov lacrimile jupînesei Teodora ; şi acuma se găteşte de nuntă. Dar înainte de toate, cum e rînduiala, jupîn Dămian a poruncit chervan să-şi ducă întăi mireasa la Ţara Moldovei, că s-o înfăţişeze jupînesei Ilisafta. Odată cu această înfăţişare, s-a pregătit şi o căruţă cu daruri şi bunătăţi, ca să pară dulce jupînesei soacre vederea nurorii.

Cînd am ajuns noi acolo şi au stat în sfat fraţii amîndoi cu părintele arhimandrit, s-a sculat jupîn Dămian şi a zis :

— Bag de samă că domniile voastre vă grăbiţi ; iar eu nu pot întîrzia. Deshamaţi domniile voastre şi om porni odată la Ţara Moldovei. Cît or aştepta caii, să ne întoarcem şi să ne uităm în jurul nostru, să vedem ce este. Să vie numaidecît la mine credinciosul meu Iosip.

S-a înfăţişat numaidecît Iosip, bucuros că s-a putea abate pe la aşezarea părinţilor lui, la Nimirceni.

— Veste bună, Iosip, i-a spus jupîn Dămian. Află că nu plecăm azi, nici mîni, şi poate nu plecăm nici în zece zile. Dar tu nu te bate cu pumnii peste tîmple, nici nu te trage de cap. Dacă pofteşti să plecăm înainte de zece zile, desfundă-ţi urechea şi ascultă ce-am să-ţi poruncesc eu.

Să ştii că bădiţa meu Simion postelnic are o pagubă.

— Ce pagubă, stăpîne?

— A prăpădit un ac într-un car cu fîn, şi trebuie numaidecît să-l găsim noi.

— Şi cum e acel ac, stăpîne? Ce fel de ochi are?

— Văd că eşti om înţelept, Iosip, precum ai fost totdeauna. Acel ac e jupîniţa Maruşca a lui jupîn Iaţco.

— Ac de aur, stăpîne. E mai uşor de găsit.

— Aşa este. Acel ac de aur e jupîniţa Maruşca a lui Iaţco Hudici. L-a furat şi 1-a dus în Ţara Leşască un boier al măriei sale, cu numele Niculăieş Albu.

— Cu voie ori fără voie s-a făcut furătură asta?

— Întrebarea asta, Iosipe, a răspuns jupîn Dămian, arată că nu eşti chiar aşa de cuminte precum te-am socotit eu. Dac-ar fi fost furătură cu voie, ce-ar fi căutat în ţară străină bădiţa Simion, fratele meu? Că au strigat părinţii fetei, n-ar fi nimica. Dar înainte de furătură, a dat strigăt fata cătră postelnicul Simion. Acuma ascultă şi ia aminte. Se ştie că acest Niculăieş Albu e nepot a lui Mihu logofăt. Se mai ştie că Niculăieş Albu a făcut, cu carîtă şi cu slujitori, popas în tîrg la Colomeea. A trecut de Colomeea ; dar alta nu s-a mai aflat, cu toate întrebările ce s-au făcut şi cu toate cercetările oamenilor postelnicului. Cu toate acestea