hotărîtă ; la amiază, în ziua de Sfîntul Toma, duminică 6 octomvrie. Acel călăreţ era Gheorghe Botezatu Tătarul şi venea cu viforul în spate şi cu veste de la tîrgul Liovului.

Cum descălecă, lăsă calul în sama vînătorilor şi veni cătră stăpînul său, închinîndu-se în tăcere, desfăcînd de pe el dulama şi gluga şi scuturînd în dreapta şi în stînga lapoviţa. Se încălzi cîteva clipe la foc şi tuşi, dorind să vorbească.

— Aduci veşti bune, Botezatule? întrebă Ionuţ.

— Aduc veste, măria ta ; încă nu se ştie dacă-i bună ori nu. Părintele arhimandrit şi cu jupîn postelnicul au umblat cu bine, pînă ce am ajuns la Colomeea. Acolo am aşteptat o zi. Domnia sa castelanul era la vînătoare. După ce s-a întors de la vînătoare, fiind domnia sa castelanul prea vesel pentru doi cerbi pe care-i alungase cu cînii şi-i prinsese, a poftit numaidecît la cina sa pe oaspeţii străini. Deci ne-am dus la curtea măriei sale castelanului şi stăpînii noştri au fost întîmpinaţi cu cinste. A ieşit domnia sa castelanul în straie roşe cum e cîrmîzul, cu lanţug la gît şi cu sabie cu strajă de aur. Jupîn postelnicul şi părintele arhimandrit s-au închinat, dorindu-i înălţimii sale castelanului sănătate, iar domnia sa castelanul s-a bucurat, fiind doritor să afle starea bună a sănătăţii măriei sale Ştefan-Voievod.

— Măria sa Ştefan-Vodă e întru toată sănătatea şi puterea sa, a dat răspuns părintele arhimandrit. Şi îţi trimete domniei tale, pan Tadeus, frăţeşti închinăciuni, împreună cu această carte.

Domnul castelan a primit cartea şi a poftit pe oaspeţii săi într-o odaie împodobită cu arme de vînătoare şi capete de cerbi şi mistreţi. A poruncit slugilor să aducă bere, ca să se răcorească domnia sa împreună cu oaspeţii săi iubiţi. Eu am stătut lîngă uşa deschisă, în gang, împreună cu alţi slujitori.

Pînă ce nu s-a adus berea, în pocaluri mari, domnia sa castelanul n-a deschis cartea. După ce a luat în mînă pocalul, s-a sculat şi a închinat în sănătatea Craiului şi în sănătatea lui Vodă. După aceea s-a uitat de aproape, a cunoscut pecetea şi a rupt-o. A poftit pe un popă papistaş, ce se chiamă capelan, s-o cetească.

Părintele capelan a cetit cartea. Pan Tadeus a rămas pe gînduri, cu fruntea încreţită. Apoi s-a întors cu mare dulceaţă spre oaspeţii săi.

— Iubite al meu prietin părinte arhimandrit şi iubite al meu prietin domnule postelnic, aş fi prea fericit să pot răspunde chiar în această clipă la cartea măriei sale Voievodul. Căci o dorinţă a măriei sale Voievodul este pentru mine poruncă. Însă trebuie să fac cunoscut frăţiilor şi domniilor voastre că în Republica noastră pribegii au ocrotire de la Craiul.

— Prea mărite castelan, aici e vorba de un furtişag.

— Într-adevăr, a răspuns pan Tadeus, din cartea măriei sale se vede că ar fi vorba de furtişag. Însă nu e un furtişag ca oricare altul; e un furtişag de fecioară ; şi furul e de neam. Deci numai luminăţia sa Craiul ar putea să judece dacă vinovatul trebuie întors la urma sa. Sînt prea întristat că nu pot să fac numaidecît plăcere măriei sale Ştefan-Vodă.

Părintele arhimandrit a zîmbit:

— Pribeagul se află poate în ţinutul domniei tale? Ai aflat vreo veste? înainte de a trece la înălţimea sa Craiul, am fi doritori să ştim unde ar putea fi găsit pribeagul, ca să putem da răspuns luminăţiei sale Craiului.

— Nu sînt în stare să spun nimica în privinţa asta, s-a apărat pan Tadeus. Se pare că s-ar fi vestit trecerea acestui boier tînăr cu numele Albu. Se zvoneşte că ar fi un nepot al logofătului Mihu. Ar fi vorba ca însuşi domnia sa logofătul Mihu să iasă din Liov şi să se ducă la înălţimea sa Craiul la Cracovia. Veştile umblă, dar nu le putem da crezare pînă ce nu le cercetăm noi singuri de aproape. Aşa că ceva se ştie, dar prea puţin. Nu mai poftiţi un pocal de bere? Vă rog să nu fiţi supăraţi pe mine, eu rămînînd prietinul domniilor voastre cel mai bun, pînă la cea din urmă a mea suflare.

Atît a fost, sfîrşi Gheorghe Botezatu. Trebuie să spun că am gustat şi eu bere din aceea şi nu mi-a plăcut. Am rămas c-un gust sub limbă ca şi acela pe care l-au avut stăpînii noştri cînd au ascultat răspunsul boierului leah. Slujitorul cel bătrîn al domnului castelan, care m-a cinstit cu bere, mi-a mărturisit că într-adevăr ar fi trecut pe la curtea de la Colomeea un boier tînăr cu slujitori frumos îmbrăcaţi şi c-o carîtă în care spunea rîzînd că are o comoară.

În tot răstimpul cît s-au spus acele vorbe, jupîn Simion postelnicul n-a scos un singur cuvînt. L-am înţeles eu că mai degrabă ar fi poftit să tragă sabia decît să rostească o vorbă.

Cînd i-am dat vestea slujitorului celui bătrîn, s-a luminat. Deci — a zis domnia sa — Niculăieş Albu a trecut mai departe pe acelaşi drum pe care umblăm noi.

Ne-am ridicat noi de la Colomeea şi am călătorit mai departe, după ce am lăsat unii oameni ai noştri ca să scurme veşti.

Am umblat cu pace. Am ajuns cu bine la Halici. Acolo, castelan, un vlădică papistaş. Era bolnav în pat. A primit pe părintele arhimandrit; a deschis cartea măriei sale şi a cetit-o de două ori. A rîs cătră părintele arhimandrit şi a zis :

— Vrednică de luare-aminte e porunca ce ni se dă. Să nu îndrăznim a face altfel. Îţi spun drept, sfinţite părinte arhimandrit, mie vorba asta îmi place foarte mult. Scrisoarea, ca scrisoarea, arată un fapt. Dar poftirea de la urmă îmi place foarte mult. Îmi pare rău că nu sînt sănătos, ca să mă sui numaidecît în carîtă şi să mă duc la curtea înălţimii sale Craiului, ca să văd ce ochi face înălţimea sa auzind asemenea cuvinte.

— De ce par aşa de ciudate înalt prea sfinţiei tale asemenea vorbe? a întrebat cu umilinţă părintele arhimandrit.

— Doreşti să-ţi spun de ce?

— Doresc, înalt prea sfinţite.

— Dacă doreşti, am să-ţi spun. Eu de mult urmăresc vorbele şi faptele Voievodului domniei voastre de la Moldova. Acele vorbe sînt