Un slujitor al morarului încăleca chiar atunci cînd intrau pe iezătură tamazlîcurile.

Morarul ieşise cu capul gol şi-şi scutura pletele spre el făcîndu-i semn c-o mînă să se ducă în treaba lui, să nu mai întîrzie căscînd gura la oameni străini. După aceea rămase în zloată, privind lung la şiragurile de vite porumbe. Cînd veni Jder asupra lui cu calul, el se feri şi aşteptă să vadă ce este.

— Noroc bun. Dumneata eşti moş Onisifor?

— Mulţămim domniilor voastre. Eu sînt. Care vi-i voia? Pe cît se vede, vă întîlniţi la moara noastră cu zăbava, căci pînă în sară se pune vreme tare. Ia uitaţi-vă domniile voastre cum se învăluiesc pe vînt cîrdurile de ciori.

— Ba după ce facem popasul care se cuvine, ne ridicăm şi purcedem mai departe.

— Să iertaţi domniile voastre, dar mie nu-mi vine a crede una ca asta. Iaca, aveţi săivanurile pentru vite ; căci oile noastre nu-s acasă ; se află sub munte.

— Mulţămesc de bunătate, dar noi om sta numai cît trebuie.

— Bine. După ce-or rîndui slujitorii domniei tale vitele şi căruţele, să vie în moară la foc.

Jder descăleca, cu fruntea încreţită, mai cercetînd o dată zările. De şi era ceas de amiază, lumina se mai împuţinase şi vîntul îşi sporise asprimea. Dulama de pe el era scorţoasă şi pătrunsă de umezeală. Cu privirile întunecoase, slujitorii mînau vitele la adăposturi.

Ionuţ intră sub şandramaua morii, în miros de făină şi fum rece. Morarul Onisifor veni după el şi deşteptă focul din mijlocul încăperii, cu găteje. Sosiră de afară şi Călimanii; după aceea, cîte unul, şi alţi slujitori. Se încălzeau şi se zbiceau în bătaia flăcărilor. Îşi ştergeau cu dosurile cuşmelor obrazurile ude şi-şi uscau în faldurii de dedesubt ai straiurilor mînile pătrunse de zloată.

Onisifor morarul rîdea, ferindu-şi de fum barba şi închizînd într-o parte ochii:

— Iaca, să ştii domnia ta, cinstite neguţătorule, că, de cînd ţin eu minte, în opt rînduri am apucat asemenea iarnă devreme. Apoi după aceea omătul acesta al lui Sfîntu-Toma se duce la rîpă, ca să facă loc altuia. Dar se chiamă că ne cuprinde iarna şi trebuie să scoatem săniile. E mai greu de dumneavoastră cei cu căruţele.

— Ar fi fost greu dacă n-ar fi poruncile lui Ştefan-Vodă.

— Este vreo poruncă de la Ştefan-Vodă?

— Este.

— Ce fel de poruncă?

— Sînt mai multe, care nu se pot spune. Dar este una pe care trebuie s-o afle toţi drept-credincioşii. Măria sa se ridică la primăvară, ca să bată război cu ismailitenii.

— E-hei! suspină morarul, frecîndu-şi cu palma barba încălzită ; e-hei, frate creştine şi cinstite neguţătorule, văd că se ridică voievozii pentru lege ; iar Craiul nostru stă şi doarme.

Să ştiţi domniile voastre c-a ieşit pe lume o poveste adevărată : cum că papistaşii s-au încuscrit cu păgînii, ca să piardă de pe faţa pămîntului pe pravoslavnici. Nu demult a stat aici unde stai domnia ta un monah de la Sfîntu Munte, care avea într-o răcliţă în sîn lemn sfînt de la crucea Mîntuitorului şi un piron în care a fost bătut piciorul Domnului nostru Hristos. Acele odoare sînt fără preţ şi numai boierii cei mari care au sodom de bani pot să cumpere cîte o fărîmă. Dau o stamboală de bani şi călugărul le pune pe vîrful unghiei o aşchiuţă... Zice acel călugăr : Să ştiţi că Litovit-Craiul de la franţuji a avut numai o fată. A pus pe acea fecioară a lui cu toată zestrea într-o corabie şi a trimes-o la Mehmet împăratul turcilor ; să fie Mehmet fiicei lui soţ, iar măriei sale prietin. Iaca ce zile am ajuns noi creştinii. Asta s-a întîmplat în ziua de Sfîntu-Ion. De aceea s-a cutremurat pămîntul. Nu se poate să nu se fi auzit şi în Ţara Moldovei de asta.

— S-a auzit, cum nu?

— Ei, apoi de asta se vede că se scoală Ştefan-Voievod. S-a vestit de faptele măriei sale pînă la noi în Pocuţia şi în Podolia. A fost nuntă mare la Suceava?

— Fost.

— C-o Împărătiţă, care are moştenire Ţarigradul?

— Întocmai precum spui, moş Onisifor.

— Asta îmi place mie mai mult decît orişice. Se află la noi oameni care se gîndesc să treacă subt aripa măriei sale Ştefan-Vodă, cum au mai făcut şi alţii. Sînt şi nişte cazaci care vor să intre în leafă la măria sa ; dar se tem. Zice că-i mare strînsoare la Ştefan-Vodă. Dar tot ei se întorc şi spun că, fără străşnicie, nu se poate oaste bună. D-apoi şi cînd or ajunge la Sultan Mehmet ş-or dărîma zidurile, deschizând comorile... Fiecare oştean îşi pune piatră de olmaz la frunte şi surguci de aur. Dac-aş fi tînăr, m-aş vîrî şi eu între acei cazaci. Dar, numărîndu-mi anii, văd că la altă împărăţie nu mă pot duce decît la aceea unde nu-i durere, nici întristare. Bucuraţi-vă, cei tineri, zic.

Eu am trăit o zi-două

Şi v-am lăsat lumea vouă.

Moş Onisifor rîdea fără veselie, privind cu luare-aminte la Ionuţ şi la slujitorii săi şi iscodindu-i pe fiecare cu ochii.

— Ciudat mi se pare că n-aveţi arme.

— N-avem, nu ne trebuiesc, răspunse Ionuţ. Noi avem carte de la Domnie. Şi toţi dregătorii Craiului trebuie s-o cunoască lăsînd slobodă trecerea. Am plătit vămile măriei sale la Moldova ; plătim cu dreptate vămile Craiului, — cine ce are cu noi? Sîntem creştini buni, nu facem nimănui nici un rău.

— Dă, mai ştii domnia ta ce se întîmplă? În Ţara Leşască sînt şi altfel de vameşi decît ai Craiului.

— Cum se poate? Apoi atuncea nu-i bine şi încep să mă tem.

Morarul clătină din cap. I se părea că n-are destulă minte acest negustoraş de la Moldova.

Slujitorii aduseră sub şandramaua morii tăbultocul de făină, ceaunele şi brînza, ca să gătească prînzul. Jder ieşi în vîntul de afară. Subt un şopron, între căruţe, Călimanii aprinseseră un foc al lor. Îl potriviseră în adăpost bun, după porunca lui Ionuţ, şi-l aşteptau numai pe el.

Subt învăluirile ciorilor, care se legănau în văzduh, se răsuceau în înălţime şi se lăsau dintr-odată asupra pămîntului, se desluşea abia un sat. Dinspre acel sat, pe drumul desfundat, venea un călăreţ. Era tocmai vremea