— Te deştept eu, cînd cîntă cucoşul.

— Aşa este, frate creştine şi vrednice meştere, însă chiar la miezul nopţii să ştii că nu-i bine să lucrăm. La acel ceas să ştii domnia ta că amorţeşte şi glasul cucoşului o vreme, cît ai număra trei sute. Deasemenea la acel ceas putem fi în primejdie, căci uneoii începe a sufla vîntul cel rău. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopţii, de curg neguri pe Prut şi din acele neguri se arată ştima. Umblă într-un strai alburiu şi se uită cu ochi de pucioasă aprinsă.

Jder privea departe spre afundul zării, unde i se părea lui că se întinde ţara străină.

— Ascultă, brudnice, zise el cu linişte. Eu am dat poruncă şi dumneata s-asculţi. După ce cîntă cucoşul meu a doua strajă, iese un sfert de lună şi se zăreşte bine la faţa apei.

— Atuncea-i mai dulce somnul omului, rînji podarul. Jder se veseli şi el.

— De cîţi ani eşti dumneata?

— D-apoi dă, frate creştine şi vrednice meştere, eu banii de brudină îi număr, căci se poate să mi-i fure cineva, dar anii vîrstei nu-i mai socotesc, căci nu-i fură nimeni. Aş pofti eu să mi-i împuţineze cineva, dar nu se poate. De ce mă întrebi domnia ta?

— Vei fi avînd şaptezeci?

— Oi fi avînd.

— Ţi s-a întîmplat, în şaptezeci de ani, vreun năcaz? Să te împungă cineva cu suliţa, să te deie cu capu-n jos în Prut, ori să te înalţe într-un copac?

— Nu mi s-a întîmplat. De ce să păcătuiesc şi să spun că mi s-a întîmplat?

— Ei, apoi atunci află dumneata că-n noaptea asta are să ţi se întîmple.

Podarul conteni dintr-odată din rîs, înfricoşat de privirea aţintită a Jderului. Clătină din cap şi se duse să cerceteze pripoanele podului. Se întoarse iarăşi la loc, pîndind din vreme în vreme, cînd pe acel neguţător tînăr şi mînios, cînd pe unii din soţii lui, între care se aflau doi cu deosebire de nalţi. Jder le făcuse numai un semn c-un deget şi ei se şi apropiaseră de vatră.

— Care-i porunca domniei tale, jupîn Ionuţ? întrebă Onofrei.

— Porunca mea n-are putere destulă la podarii de la Prut, răspunse Jder, deşi li s-au pus mai nainte paralele în palmă.

— Atuncea cum să facem? întrebă cu blîndeţă Onofrei. Tu ce zici, Samoilă?

— Eu zic să-l pălim în numele tatălui şi să luăm noi în stăpînire podul.

Podarul începu a se tîngui trăgîndu-se la o parte :

— Înduraţi-vă, fraţilor creştini.

— Bine, hotărî Jder, treci lîngă foc şi aşteaptă ceasul pe care ţi l-am poruncit.

— Eu tot socot că ar trebui să-l apuc de grumaz... era de părere Onofrei.

Pe cînd se întindea pe ape şi-n bălţi amurgul, începu a spori suflarea vîntului. Într-o vreme se arătară sub cer neguri despletite, care fugeau cu grabă spre miazăzi. În urma negurilor sosiră stoluri de gîşte sălbatice, din soiul acelora sprintene şi ascuţite la viers care se chiamă gîrliţi. Se năpustiră asupra bălţilor acoperindu-le şi asupra stufurilor, dărîmîndu-le. Mulţimea lor era aşa de mare şi zvoana aşa de întinsă, încît se întunecă de istov împrejurimea şi turmele de vite se neliniştiră căutînd să iasă la o lărgime. Încet-încet, la poruncile şi harapnicele slujitorilor, boii se alinară pe cînd, prin întunericul nopţii, chemările gîrliţilor şi zbucnirile lor de aripi se prelungeau în lungul Prutului pînă la mare depărtare.

Cătră miezul nopţii, asupra zvonului de jos, se lăsă alt zvon al înălţimilor. Erau alte paseri străine, de felurite neamuri, care alungau unul după altul stoluri repezi, fugind de o spaimă pe care oamenii încă nici n-o bănuiau.

Podarul veni prin întuneric la Jder.

— Nu ştiu dacă domnia ta, frate creştine, simţeşti în nări miros de omăt, pe vînt. Eu simţesc, ca şi-n alţi ani cînd vine iarna năprasnic. Ai avut dreptate să te grăbeşti. Mă duc să cercetez pripoanele de dincolo şi îndată după aceea trecem vitele. Oamenii domniei tale or aprinde făchii, luminînd balta.

Bătrînul se grăbi, încingîndu-şi dulama cu frînghioară şi îndesîndu-şi căciula pe cap. Ca şi cum l-ar fi biciuit spaimele sosite pe vînt ale pustietăţilor de la miazănoapte, coborî pe pod şi scripetele începu să scîrţîie cătră ţărmul dimpotrivă.

I se păru lui Jder că bătrînul întîrzie prea mult şi puse pe Onofrei să-l chiuie de două ori. Nu răspunse nimeni. Poate nu se auzea dincolo din pricina vîntului sporit, ori de larma gîrliţilor.

În sfîrşit, la ceasul al treilea al nopţii, podarul se întoarse şi slujitorii aprinseră făchiie de răşină. Trecură pe pod rînd pe rînd căruţele şi caii de schimb. Aduseră după aceea pe podină boii bătrîni cu tălăngi; şi, în patru soroace, mînară în baltă părţi din tamazlîcuri. Cum se urnea podul şi sunau tălăngile, vitele împinse se duceau după ele înotînd cu uşurinţă. Astfel după miezul nopţii lucrarea era săvîrşită. Cucoşul cîntă la celălalt mal şi pătrarul de lună se arătă printre nourii sfîrtecaţi. Se arătă numai cîteva clipe, căci negurile îl acoperiră. Atuncea se zăriră în vîlvătăile focului cei dintîi fluturi de zloată.

— Rămîneţi cu bine, fraţilor şi creştinilor, se închină podarul. De acuma se chiamă că iarna a scos din grajd iepele cele albe, la împăratul din Miezul-nopţii. Vă poftesc cale bună pînă la moara lui Onisifor. Acolo, dac-a fi viscol, să staţi şi să vă hodiniţi.

Oameni şi dobitoace au stătut sub lapoviţă pînă în zori de ziuă. Atuncea au pornit prin mîzgă, alunecînd şi adunînd gloduri. Tavanul de nouri se coborîse şi stropea întruna umezeală rece. Nu se zărea nicăieri nici casă, nici pădure. Înaintau cu anevoie împotriva biciuirilor vîntului. Vitele, mai simţitoare de ameninţarea timpului, se buluciseră în şiraguri, strînse una în alta şi una după alta, grăbind spre zarea necunoscută care se trăgea întruna din calea lor.

Cătră amiază trecură un pîrău al lutăriilor printre rovine de pămînt galben şi, lîngă o iezătură, văzură moara. Acolo era stăpîn alt moşneag, care semăna cu cel de la pod. Avea aceeaşi înfăţişare ferită, stînd mai mult într-o lăture, şi aceiaşi ochi iscoditori. Lîngă moară se înşirau şoproane. Sub rîpa unui mal, săivanuri pentru oi. Gospodari nu se aflau în bătătură, fiind zi de sărbătoare a Sfîntului Apostol