Cum dă un îngheţ, cum ţintuim potcoave la copitele de dinainte. Învăţătura asta a scornit-o măria sa şi noi ne-am mirat. Văzînd asta, am luat şi eu înţelepciune, adică zece părechi de tălpi de sanie, pentru care măria sa m-a lăudat, bătîndu-mă pe umăr.

Ascultînd, jupîn Iaţco Hudici se bucura şi se lumina încet-încet, scurmînd sub perină cheia şi întinzînd-o pe furiş jupînesei sale. După ce primi cheia, înainte de a ieşi ca să deie şi toate celelalte porunci, jupîneasa Anca luă pe rînd cupele de pe tabla, gustă cîte o picătură din fie-

12*

179

care şi le trecu celor de faţă, îndemnîndu-i să cinstească pentru izbînda măriei sale.

— Mai este ceva, grăi Jder, după ce deşertă cupa. Fratele meu părintele Nicodim a cercetat zodiile şi a găsit întocmai precum arată sfinţitul Amfilohie, — ceea ce dovedeşte neştiinţa dascălului nostru Pamfil de la Timiş. Scrie la zodie că, sub stăpînirea Soarelui, întru care ne-am aflat în ziua de 30 august, — «de va fi cutremur spre miazăzi, împăraţii şi domnii se vor tulbura»-. Ceea ce se adevereşte şi se va mai adeveri. Iar acuma noi fiind sub semnul planetei Vinerea, se spune că, «de va tuna în numărul racului, va fi tulburare pentru o domniţă, şi în laturea despre apus va fi pace şi friguri multe ; şi în legume va fi scădere ; şi iarna va fi grea şi devreme»-. Ceea ce adevereşte celelalte semne despre care am pomenit.

Ce să spun jupîniţei domniilor voastre?

Îndată ce a rostit Jder întrebarea asta, jupîneasa Anca a prins a-şi frămînta mînile şi a plînge cu mare jale. S-au înceţoşat de lacrimi şi ochii lui jupîn Iaţco. Din plînsetele ei, jupîneasa conteni fără să mai aştepte mîngîieri; îşi şterse roua de pe obraji cu dosul palmei şi se duse să deie cele mai straşnice porunci slugilor.

Cînd îşi isprăvi Jder toate socotelile de bani şi primi de la cămări toate cîte ceruse, îşi strînse în cătărămi chimirul pe straiul lui de şiac, pofti rămas bun celor de faţă, ieşi şi încalecă strigînd la slujitorii săi. La covălia din capătul celălalt al ogrăzilor boiereşti, faurii băteau pe nicovale fierul încovoiat; slugile umblau forfota de la cămări ; slujitorii cei mai de căpetenie ai lui Ionuţ, adică feciorii lui Căliman, primeau sacii şi-i lepădau în căruţe ca pe nişte mărunţişuri de nimic. La ocoale se adunaseră tamazlîcurile, cu mugete.

Cînd soarele se sui la amiază, toate se aflau gata de drum. De la căruţa cu coviltir a Călimanilor, unde îşi avea Jder hodina, cîntă un cucoş de trei ori în şir.

— Acesta-i privighetorul pe care mi 1-a dăruit comisoaia, rîse el cătră jupîneasa Anca. Ne arată că nu mai putem întîrzia şi că va fi schimbare de vreme. Mărturisesc eu că nu este pe lumea asta învăţătură mai mare decît aceea ce se află în cărţile părintelui Amfilohie şi a părintelui Nicodim. Cît  m-am năcăjit eu în doi ani, tot n-am putut să le desleg. De la cucoşul muţei înţeleg mai lesne.

Pornirea se făcu dintr-odată. Jupîn Iaţco Hudici sprijinindu-se puţin într-un cot, putu vedea pe fereastră pe Jder şi pe slujitori încălecînd. Apoi, după ce căzură zăvoarele de la ocoale, unii dintre slujitori îşi îndemnară caii într-acolo, cu răcnete, învîrtind harapnicele. Mugind şi boncăluind, vitele se îmbulziră la drum. Jder trecu săltînd în şa pe departe, prin lumina ferestrei ; un nour de pulberi ascunse acea privelişte vederii boierului. «Nu se află nicăirea lupi care să facă dintr-odată atîta pagubă», cugetă domnia sa, lăsîndu-se să cadă cu ceafa pe perină. După această pagubă, au să urmeze altele şi altele, fără sfîrşit. Toate se trag dintr-o tinereţă înflorită, pe care a avut-o domnia sa odată. Căci numai tineri fiind, oamenii se însoară ; mai tîrziu, nu mai săvîrşesc asemenea prostie. Cîte parale, cîte vite, cîţi saci cu pîne se duc în apă, în cer şi-n pămînt!

— Of şi iar of! care-i răsplata mea în lumea asta, pentru toate? Nu se ştie nici dacă mi-oi putea dobîndi copila!

— Cinstite jupîne, îl mîngîia părintele Stratonic rînjind, răsplata noastră a tuturor celor năcăjiţi nu-i pe lumea asta. Răsplata domniei tale va fi în altă lume, la judecata de pe urmă, cînd toate au să-ţi fie înfăţişate şi întoarse îndărăt — bani, boi şi slănină. Deci, bucură-te.

În vremea asta tamazlîcurile de vite suiau din valea Siretului pe-o coastă lină, umblînd domol subt un nour uşor de pulbere spre miazănoapte. Înaintea acestor îmbulzeli se înşirau căruţele cu tainuri şi straie, avînd şi arme subt aşternuturile şi paiele cele mai dedesubt. Lîngă căruţa din frunte călărea Jder, făcîndu-şi socotelile pentru toate cîte le mai avea de îndeplinit, după poruncile ce i se dăduseră. Nu prea era împăcat în sine cu slujba aceasta de vornic de turme, nici cu încetineala de melc la care era supus. Îşi rodea frîul şi n-avea ce face ; aştepta întîmplările şi se îndoia că s-ar putea să iasă ceva din asemenea lîncezeli.

Cătră sară porunci popas pe nişte întinderi goale în care, cît bătea ochiul, nu se zărea nici o aşezare de sat.

Tamazlîcuriie se împărţiseră în trei, cu cîte zece slujitori, şi vitele fură lăsate la păşune în ierburile arse de brumele toamnei. La căruţe se aprinse foc din tufărişuri şi spini uscaţi. După ce se întunecă, rămase sub stele numai tăcerea întinderilor, în care picurau lin din cînd în cînd tălăngi. Într-un tîrziu privighetorul de la căruţa lui Jder dădu semn. Găinuşa se urcase în crucea bolţii şi vitele se alinară la hodină.

A treia zi, cu asemenea popasuri şi înaintări, Jder văzu vadurile Prutului. Pînă a nu ajunge acolo, tamazlîcuriie străbătură printre bălţi şi stufuri. Apoi la locul care se chiamă Simioneşti găsiră pod umblător. Ionuţ Păr-Negru chemă la sine pe podar şi-i puse în palmă de mai înainte brudina, poruncindu-i să înceapă trecerea îndată după miezul nopţii, aşa ca să fie vitele dincolo înainte de ziuă.

— Se poate face aşa?

— Se poate, frate creştine, răspunse moşneagul podar, numai dac-a răsări luna, ca să nu ne batem în capete şi să nu se năruiască vitele în baltă, şi dacă nu mi-a fi prea