din locul cel mai gras, de lîngă coadă, şi un ulcioraş de vin — tocmai o înfăţişa arnăutul căpitanului Petrea, şi trupul mare şi gras al cuvioşiei sale părintelui Timoftei păru că se subţiază deodată, lungindu-se în partea aceea. Căpitanul trase de la cingătoare jungherul şi desfăcu două bucăţi.

Monahul sîrb înghiţi un rînd, apoi se opri, băgînd de samă ceva nou în ograda castelului. Neamţul îl urmărea zîmbind cu ochii lui albaştri, care păreau solzi de cicori pe obrazu-i ars de soarele verii.

— Prea cinstite căpitane...

— Ascult, părinte.

Cuviosul Timoftei mai înghiţi o dată cu putere, după care, dobîndind iarăşi răsuflet, îşi scutură pletele.

— Poate domnia ta cunoşti, căpitane Petre, cine-s acei munteni mari, pe care-i văd ieşind de la cămări.

— Îi cunosc, răspunse căpitanul ; sînt feciorii starostelui Nechifor.

— Doritor sînt, prietine, să aflu ce veste au adus, urmă cu viclenie sîrbul.

— Au adus veste bună de la staroste : două căprioare şi un mistreţ tînăr, de şaizeci de ocă ; deasemeni au adus şi alt vînat mărunt, precum şi lipani, dintr-un tău din munte. Cum se ştie, lipanul îi place măriei sale mai mult decît păstrăvul; însă trebuie adus cu cea mai mare grabă. Deci vînatul mare a fost pornit de ieri dimineaţă cu slujitori anume ;iar feciorii au prins lipanii asară ; au schimbat în două locuri, la poştele domneşti, caii şi au ajuns aici tocmai la ceasul potrivit, ca să aibă mulţămire măria sa.

— Ştiu, se grăbi să încuviinţeze sîrbul. Dumnealui Toma stolnicul are obicei de vine el însuşi cu tipsia şi o aşază furiş în stînga lui Vodă, cînd măria sa întoarce obrazul spre dreapta ca să spuie ceva părintelui mitropolit. Cînd întoarce ochii, măria sa vede lipanii şi se bucură de dragostea slujitorilor săi.

— Mai pofteşti, cuvioase părinte?

— Mai poftesc ; bună friptură. N-ar fi fost chip să ne dăruiască acei feciori şi nouă cîţiva lipani?

— Nu cred, zîmbi neamţul, chiar dacă i-ai fi rugat însuţi cuvioşia ta. Aceşti doi feciori ai lui Nechifor Căliman nu cunosc nici milă, nici slăbăciune. Ar fi ascultat fără să clipească rugămintea cuvioşiei tale şi ar fi dat numai din cap, împotrivindu-se. Uită-te la dînşii cît îs de mari şi de grei : parcă ar fi nişte inorogi.

— Atunci, căpitane, numai degeaba ai vorbit de lipani, ca să se amărască inima în mine.

— Îndulceşte-o numaidecît, cuvioase părinte, ca să nu mi se scrie păcat la catastiful cel mare din cer.

Părintele Timoftei se adapă îndelung şi îndesat din ulcica de lut.

Neamţul clătină din cap :

— Îngăduie, prea cuvioase, zise el, să-ţi fiu dascăl întru acest meşteşug. Învăţătura o am de la un meşter care îngrijeşte vinul armaş, din care, în această clipă, gustă şi stăpînul nostru.

— Pe cît înţeleg, e folositor să fii prietin cu pivnicerul Cetăţii.

— Sînt prietin cu pivnicerul, părinte ; dumnisale Andronic Drăgotescu i-am botezat al doilea copil, deci sîntem şi cumetri ; însă n-am cutezat, nici eu nici domnia sa, să ne atingem de buţile pe care stă pusă pecetea măriei sale. Aceste buţi, de cincizeci de vedre tocmai, sînt trimese de la Cotnari de cătră dumnealui Feltin, pivnicerul de-acolo al Domniei, precum cunoşti cuvioşia ta ; şi Vodă ştie socoteala acestor buţi, care sînt anume ale măriei, sale. Plăcut îi este să închine pocalul la petreceri cu soţi,, precum face astăzi. Uneori gustă şi singur, cînd are griji, şi gînduri. Îi place să dea singur ; s-ar supăra dacă i s-ar lua fără voie. Ai văzut poate şi cuvioşia ta, uneori, mînia măriei sale : boier, oştean şi mişel nu pot s-o înfrunte fără. a-şi primejdui capul. Încît vinul care te îndulceşte acum. pe cuvioşia ta nu-i de aici ; ci de la dumnealui Feltin pivnicer, care-şi are partea sa, şi care Feltin pivnicer e socrul meu prea iubit şi învăţătorul meu. Domnia sa Feltin m-a învăţat că vinul acesta domnesc nu se bea ca apa, ca să se audă cum gîlgîie în gîtlej, ci îl primeşti pe limbă ca pe un şirag de mărgele, ca să-i prinzi agerimea şi mireasma..

— Aşa? se miră lung călugărul.

— Da, şi dacă vrei cuvioşia ta să te mai aduni cu mine la această lucrare, primeşte legea pe care ţi-o dau. Dumnealui Feltin pivnicer mi-a dăruit şi patru cupe de cleştar : în ele se prevede limpezimea cotnarului ca o nestemată ; plăcerea vederii sporeşte pe a gustului. Cînd îmi vin prietini buni, scot cupele.

— Vrei să spui domnia ta, căpitane, că eu nu-ţi sînt prietin?

— Îndrăznesc să spun, cuvioase părinte, că nu-mi eşti, deoarece bei armaşul ca pe o apă de rînd.

— Sînt păcătos, sînt lacom, se tîngui părintele Timoftei. Ai găsit domnia ta băutori care gustă cum spui? Mira -m-aş!

— Am găsit.

— Doresc să aflu care sînt acei prietini ai domniei tale.

— Sînt puţini, părinte, şi-i văd rar. Unul e comisul Simion Păr-Negru.

— Cinstite căpitane Petre, trebuie să-ţi mărturisesc alt păcat : al zavistiei. Cînd voi vedea pe acel comis, am să-l urăsc de moarte!

— Ba iartă-l, părinte Timoftei, căci comisul Simion e ca şi acest vin, întru care nu se află răutate.

— Oi, căpitane, atunci mie mi-i scris să rămîn cel mai netrebnic, cel mai lacom şi cel mai rău. Încaltea avînd sub nas cîte sînt trebuitoare ticălosului trup, îmi simţesc limba slobodă ; dar îndată ce trec la spovedanie şi la ispăşire, mă încîlcesc ca şi cum aş uita cu desăvîrşire limba moldovenească. După ce mi-ai spus că nu-ţi sînt prietin, nu-mi mai rămîne decît să lepăd lacrimi şi să mă duc să caut pe stareţul meu, părintele arhimandrit Amfilohie.

Dînd odată de duşcă ulcica de vin şi umilindu-se în aceeaşi clipă pentru asemenea faptă, cuviosul părinte Timoftei se ridică de pe laiţă şi se sprijini pufnind într-un stîlp al pridvorului. Neamţul îl privea cu zîmbetu-i neclintit ; numai ochii i se ascuţiseră în două ace de lumină.

Deodată căpitanul de siimeni avu o tresărire. I se păru că s-a clătinat, de şi era liniştit în toată făptura lui bine legată. Ori se mutase, pieziş faţă de stîlp, călugărul sîrb? Dar între monah şi stîlpul pridvorului, păruse