a se mişca, pieziş, faţă de stîlp, turnul de pe rîpa dinspre tîrgul Sucevii. În aceeaşi clipă adîncimile subpămîntene ale Cetăţii sloboziră un freamăt depărtat de năruire. Petrea Hărman primi prin tălpi simţirea acelui vuiet al afundului.

Cuviosul monah Timoftei privi nedumerit faţa schimbată a oşteanului şi începu a rîde.

Chiar atunci, dinspre partea palatului unde era gangul ce ducea la spătăria cea mică, zvîcni în lumina soarelui amiezii o arătare firavă, brîncind într-o parte şi în alta aprozii zăpăciţi. Era călugărul cel nebun Stratonic de la mănăstirea Neamţu, Răsuflînd o dată cu putere aerul liber, se opri ca să privească dacă toate ale acestei lumi sînt încă în fiinţă ; după aceea, ca şi cum ar fi fost ars de un şfichi de foc, porni în goană spre pridvorul căpitanului Petrea Harman. Din cinci în cinci paşi, îşi zbătea în laturi braţele, tinzînd să salte în zbor în afară de orice primejdie ; şi de cîte ori pîlpîia cu braţele şi cu rantia, ţipa scurt; groaza din el nu găsea destulă trecere prin gîtlejul lui : se frămînta în lăuntru-i ca o epilepsie. Cînd cutremurul se desluşi deplin ca o unduire de val în toată Cetatea, cuviosul Stratonic căzu cu fruntea la pămînt în pulbere ; apoi se ridică în genunchi, cu braţele înălţate, privind halucinat spre un Dumnezeu al răzbunării în adîncimea cerului. Cuviosul Timoftei, otrăvit şi el de aceeaşi groază fără măsură, dădu drumul răcnetului pe care celalalt nu-l putuse elibera.

— Ne prăpădim! vine sfîrşitul lumii! urlă cu disperare călugărul sîrb şi bătu şi el metanie, sorbind în gură nisip şi mestecîndu-l în măsele.

Hărman se uită în juru-i, căutîndu-şi armele. Puse mîna pe toiagul lui de căpitan şi dintru-ntăi, fără ştire, năzui să meargă spre turnul care se clătise.

Cîteva clipe, freamătul pămîntului conteni. În palatul domnesc se stîrni larmă ; cîteva ţipete de femei sfredeliseră gangurile. La cămările slujbaşilor domneşti se ţeseau alergări fără noimă ; boiernaşi cu capetele goale, unii cu sabia în mînă, se îmbulzeau la uşi. Siimenii, la odăile lor, se băteau la praguri şi în ferestre ca să iasă la lărgime. Al doilea val al cutremurului scutură pămîntul cu mai multă putere şi mai îndelung decît întăia oară, cu aceleaşi detunete subpămîntene. În cornul dinspre răsărit al Cetăţii, turnul numit al Nebuisei îşi lepădă în rîpă o aripă, cu mare sunet, şi clopotul lui dădu zvon prelung, atins ca de zimţii unei aripi a Demonului.

— Bate clopotul; se dărîmă Cetatea! se tînguia monahul sîrb. Întins la pămînt, pe o coastă, nu se mai putea ridica. Stratonic zvîcni în sus, îl privi pieziş şi cu groază ca pe însăşi dihania cutremurului, şi se duse în goană, pălălăind din nou din aripi, spre zvonul clopotului.

Frămîntarea de spaimă se opri deodată. Măria sa Vodă ieşise în soare, sunînd grăbit din pinteni. Privirea sa verde, cu sprînceana uşor încruntată, se ridică întăi spre ziduri, la străji, apoi se aţinti la odăile siimenilor. Orice tumult încetă acolo într-o clipă.

În vremea aceea, la sfîrşitul anului 1471, măria sa Vodă avea încă înfăţişarea tînără, de şi fruntea îi pleşuvise întrucîtva şi în plete avea sămănat argintul cărunteţii. Era cu capul gol. Purta strai de catifea roşă. Căpitanul de siimeni veni în fugă, pieziş, spre măria sa.

— Ce este, căpitane Petre?

—- Măria ta, răspunse neamţul, nu-i nimic alta decît că trebuie să chemăm mîni meşteri zidari pentru turnul Nebuisei.

— Nu cumva, întrebă măria sa privind cu străşnicie spre oştenii buluciţi la odăile lor ; nu cumva trebuie să chemăm şi nişte babe de sub Cetate, ca să descînte şi să afume cu păr de lup pe siimenii tăi?

Căpitanul Petrea Hărman încremeni, fără a îndrăzni să scoată un cuvînt de răspuns. În vremea asta, şiragul boierilor îmbrăcaţi în haine grele se desfăcu din gangul spătăriei în lumină, avînd în frunte pe prea sfinţitul mitropolit Teoctist. Pe obrazurile tuturor se încreţea acel dumnezeiesc semn al spaimei, pe care omul îl ţine de obicei ascuns în sine. Glasul veşniciei şi al morţii sunase din adîncimi spre pacea neclintită a cerului. Domnul izbutise să-şi ţie, sub zîmbetul batjocoritor din afară, zbuciumul lăuntric. Deasemeni, privind în tăcere pe boierii săi, îşi domolea gîndurile şi îndoielile de prevestire care legau întîmplarea aceea catastrofală cu alte întîmplări năprasnice din anii trecuţi. Destinul ne pîndeşte din umbră în fiece clipă. În fiece clipă putem trece, ca acest glas din ceruri.

Un glas striga din ceruri. Era un zvon prelung de chemări ale unor paseri străine care treceau prin înălţimea amiezii pe deasupra Cetăţii.

— Aceştia-s puhoieri, zise cineva.

Vodă întoarse fruntea, ca să cunoască pe cel care grăise. Era unul din feciorii cei mari ai starostelui Nechifor Căliman. Glasul acela gros şi fără nici o urmă de sfială în el aduse un fior de veselie strîmbă pe obrazurile curtenilor.

— Înalt prea sfinţite părinte, vorbi măria sa cătră bătrînul mitropolit, te rog să binevoieşti a te întoarce în palat şi să găseşti pe măria sa Chiajna şi pe copii în paraclis, unde le-am poruncit să se ducă. Linişteşte-i cu sfatul şi încredinţează-i că Domnul Dumnezeu este ocrotitorul nostru. Veştile pe care le dă El sînt pentru căderea vrăjmaşilor noştri. De va fi bună-voia lui Dumnezeu, cum a căzut aripa turnului Nebuisei, aşa va cădea fala lui Radu-Vodă de la munteni, care se dovedeşte viclean cătră credinţa noastră şi supus ismailitenilor. A detunat în fundul pămîntului şi s-a dat zvon în înălţime, pentru ca să nu mai întîrzie domnii şi împăraţii ; să nu se mai desfrîneze în lene, ci să purceadă împotriva lui Antihrist război pentru credinţa dreaptă. Duceţi-vă domniile voastre, boierii noştri, unii să cerşiţi gînd bun, alţii să vă rugaţi de iertare, alţii ca să isprăviţi vinul pe care l-aţi lăsat nebăut în cupe. Eu vreau să cunosc cît de tare s-au înfricoşat oştenii mei. În care mi-am pus nădejdea.

Cît cuvîntase Vodă, ca să-şi stăpînească el însuşi furtuna gîndurilor şi inimii, căpitanul Petrea Hărman se înturnase în loc, uitîndu-se urît la nemţi şi la siimeni. Cînd fu în preajma odăilor lor, le dădu o poruncă scurtă, ameninţîndu-i cu toiagul. Nu le trebuiră oştenilor