domneşti decît puţine clipe ca să se întoarcă la paturile şi la firidele lor, să-şi ia platoşele, coifurile şi suliţile. C-o repede rînduială ieşiră, înşirîndu-se în faţa pridvoarelor. Panţirii cu platoşe şi coifuri de metal erau într-o parte. Alţi lefegii, cu platoşă de piele de bour şi cu arcuri nalte, se rînduiră în altă parte. Slujitorii de la balimezuri se urcară pe podul zidului, în straiele lor roşe, cu lădunci la şold şi chivere cu pene de cocor în cap. Cînd se întoarse măria sa de cătră boieri, ca să certe pe oşteni, văzu opt sute de oameni aşteptîndu-i porunca, într-o neclintire de stîncă. Căpitanul Petrea singur nu-şi pusese coif şi platoşă, nici n-avea la coapsă sabia. Îşi păstrase toiagul; era cu capul gol ca şi stăpînul său şi aştepta nemişcat voia măriei sale.

Vodă a făcut cîţiva paşi pe dinaintea şiragurilor. Şi-a prelungit cercetarea cu ochii. Sutaşii erau la locurile lor.

Unii bătrîni alvaniţi, pe care măria sa îi păstrase dintru început, de cînd venise cu ei ca să ia în stăpînire domnia, se uitau în vîrful turnului castelului, unde începea să se desfacă de vînt flamura. Simţind asupra lor privirile măriei sale, nu-şi puteau stăpîni un tremur al mustăţilor lor cărunte. Însfîrşit măria sa zîmbi şi bătu de două ori pe umăr pe căpitanul Petrea.

— Toate semnele lui Dumnezeu sînt bune pentru cei care cred în el, a grăit măria sa. Căpitane Petre, dă din partea noastră poruncă lui Andronic pivnicer să străpungă un vas pentru slujitorii mei. Fiecare să închine o oală pentru sănătatea noastră şi pentru biruinţa crucii.

— Întru mulţi ani să trăieşti măria ta! au strigat şiragurile de oşteni.

Vodă s-a întors cătră spătărie, urmat de boieri. Căpitanul Petrea Hărman a ridicat în sus toiagul şi lefegiii s-au desfăcut în clipă. Numai străjerii au rămas la locurile lor în cele patru cornuri ale Cetăţii. Un vînt dinspre munţi a început să zbată matasa albastră din boldul de pe vîrful castelului.

 

 

 

CAPITOLUL II

AICI SE ARATĂ FECIORII CEI MARI AI STAROSTELUI NECHIFOR

 

Înainte de a pătrunde în gangul ce ducea în spătărie, Vodă se oprise întorcîndu-se cu faţa cătră ogradă. Spusese un cuvînt unui copil de casă din preajmă, iar acesta îşi făcuse loc cu grăbire printre curteni, trecînd spre grupele rămase în faţa pridvoarelor. Îndată se vestise porunca : măria sa chiamă pe feciorii starostelui Căliman. Tinerii vînători domneşti se înălţară greoi în sus, păşind cu paşi mari spre locul unde se oprise măria sa.

Erau c-un cap mai nalţi decît toată mulţimea aceea de oameni care se afla de faţă. Cînd se apropiară, descoperindu-şi capetele pletoase, Domnul le făcu semn cu degetul, zîmbind spre ei cu o bunăvoinţă pe care arar o arăta. Unii curteni se priviră pieziş, clătinînd în sus bărbile cu o înţelegere ascunsă a lumeştilor slăbăciuni, de care nu-i scutit nici stăpînul lor, oricît s-ar arăta că-i făurit din altă criţă decît lumea de rînd. Măria sa are ca o dezvăluire de şagă după primejdie. S-a înfricoşat întăi, de aceea nici n-a cutezat să se ducă pînă în marginea Cetăţii, unde s-a dărîmat o aripă a unui turn, iar acum găseşte de cuviinţă să spuie cîteva vorbe unor vînători de rînd. Îi întreabă cum îi chiamă, trimete sănătate lui Nechifor Căliman starostele, îi înştiinţează pe ei că are de gînd, ca şi-n alţi ani, să iasă la munte la vînătoare de bouri; căci acuma, în septemvrie, la începutul anului, fiarele acestea încep a avea fierbinţeala dragostei şi se caută unele pe altele ; mai ales buhaii mugesc cu putere, pălindu-se cu frunţile şi împungîndu-se cu coarnele, războindu-se pentru stăpânirea poienilor unde pasc bouroaicele. Mugetul bourului e mai adînc şi mai înfricoşat decît al cerbului care umblă după ciutele lui tot la vremea asta. Feciorii lui Căliman au dat răspunsurile cu sfiala pe care se cuvenea s-o aibă ; după aceea s-au întors la pridvorul căpitanului Petrea, pe cînd siimenii şi panţirii se alinau la odăile lor. Căpitanul neamţ şi repezise un aprod la pivnicerul Andronic, ca să-l înştiinţeze de bunăvoinţa stăpînitorului pentru oştenii Cetăţii. După ce măria sa intră în umbra gangului cu alaiul său de curteni, se desfăcu dintr-acolo fiinţa subţiratică, naltă şi ciolănoasă a cuvioşiei sale arhimandritului Amfilohie. Înaintând lin pe lîngă zid, cuvioşia sa părea cufundat în nişte gînduri ale sale, străin cu desăvîrşire de zarva care avusese loc numai c-un pătrar de ceas înainte. Soarele se afla înălţat drept în crucea amiezii ; cînd sfinţitul Amfilohie se opri iarăşi, jucîndu-şi în neştire mătăniile între degetele uscate, păru a-şi căuta la picioare umbra şi n-o găsi ; se răsuci ca s-o vadă îndărăt şi n-o descoperi nici acolo. Abia atunci păru cuprins de nelinişte, întrebîndu-se oarecum dacă n-ar trebui s-o caute în adunarea de la pridvorul căpitanului Hărman. Stătu întăi în cumpănă ascultînd clopotele din tîrgul Sucevii, care sunau primejdia trecută. Făcu după aceea cîţiva paşi în straiu-i cernit, în care trupu-i schilav mişca numai unghiuri. În cadrul camilafcei, obrazul lui avea un alb vechi de fildeş. Ca un păianjen strîmb, care-l pîndea dintr-o umbră ascunsă, se arătă dintr-odată nu se ştie de unde Stratonic. Acest nemernic monah de la Neamţu umbla de-o vreme rătăcind prin tîrguri şi pe la curţi boiereşti. Cîte un răstimp se oploşea şi la Cetatea Domnească. Atunci era ajutor sfinţitului Amfilohie Şendrea la slujba paraclisului. Uneori avea primire şi la masa lui Vodă, ca să-i spuie unele din nebuniile lui, de care măria sa binevoia să facă haz. Ridicînd mai sus de umeri coatele, îşi mişcă degetele negre lîngă ochi ca şi cum ar fi voit să ia în căngi pe arhimandrit.

Cei de la pridvor priveau cu uimire, de şi ştiau că nu-i nici o primejdie. Cum ajunse la trei paşi de mai-marele său, Stratonic se supuse în genunchi; cu mînile sprijinite în pămînt şi cu fruntea plecată aşteptă binecuvîntarea. Sfinţitul Amfilohie îl atinse cu mătăniile ; Stratonic tresări şi se caţără prin aer spre mîna dreaptă a arhimandritului cuprinzînd-o şi sărutînd-o. Părea mai degrabă c-o muşca rînjind. El însă arăta o mare